Legenda spune ca Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, și-a îndreptat pașii spre casă, dar nu a fost primită bine, soacra sa, din contră, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o că Mărțișor (așa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Masivul Ceahlău este un masiv muntos aparținând de Carpații Orientali, situat pe teritoriul județului Neamț. Cel mai apropiat oraș este Bicaz. La poalele Masivului Ceahlău, la circa
800 de m altitudine se află stațiunea turistică Durău, punctul de unde
plecam în aceasta drumeție
Drept limite are:
- la nord, valea Bistricioarei
- la est lacul Izvorul Muntelui
- la sud valea Bicazului
- iar la vest văile Jidanului Bistrelor și a Pinticului.
Traseul de azi:
Durau - Poiana Viezuri - Cascada Duruitoarea - Polița Scăiuș - Polița cu Ariniș - Piatra Lăcrimată - Cabana Dochia
marcaj:
Cabana Dochia - Vf. Lespezi 1802m - Șaua Lespezi - Vf. Toaca 1904m - Panaghia - Cușma Dorobanțului - Șaua La Morminte - Cabana Fântânele - Durau
marcaj:
marcaj:
- Coordonate intrare în traseu: noi am pornit din campingul La Andrei dar punctul de intrare în traseu este Salvamont Durau: 46°59'50.8"N 25°55'35.8"E
- Durata: 8h
- Distanta parcursa: 18.85km
- Diferențe de nivel: 1313m
- Dificultate: mediu/dificil
- Starea marcajelor: buna
- Surse de apa: Cascada Duruitoarea - Cabana Dochia
- Obiective: Cascada Duruitoarea - Cabana Dochia - Varful Toaca
- Participanți: Erika și Toni
- Track (Trail GPS ):Durau - Cascada Duruitoarea - Cabana Dochia - Varful Toaca - Cabana Fântânele - Durau
Distribuie pe:
indicator spre Cascada Duruitoarea
Indiferent pe care marcaj vrei sa urci ele se vor reîntâlni la 10' înainte de cascada,
noi am ales CR
Ajunși în Poiana Viezuri întâlnim marcajul TG spre Cabana Fântânele
Am ajuns și în punctul în care CR si CA se reîntâlnesc
din acest loc mai avem puțin și ajungem la cascada Duruitoarea
Cascada Duruitoarea
Traversam pârâul Rupturi
Ajunși la Polița Scăiuș, poteca virează la stânga
2h 30 min înapoi spre Stațiunea Durau
Ajungem la un punct de belvedere, frumos închis cu balustrada,
pentru teribiliștii care vor să-și facă un ultim selfie
punct belvedere
punct belvedere
Indicator în Curmătura Piciorul Șchiop
Curmătura Piciorul Șchiop
harta Munții Ceahlău
indicator spre Cascada Duruitoarea
Indiferent pe care marcaj vrei sa urci ele se vor reîntâlni la 10' înainte de cascada,
noi am ales CR
Ajunși în Poiana Viezuri întâlnim marcajul TG spre Cabana Fântânele
Am ajuns și în punctul în care CR si CA se reîntâlnesc
din acest loc mai avem puțin și ajungem la cascada Duruitoarea
Cascada Duruitoarea se afla la o altitudine de 1247m
Căderea de apă măsoară aproape 25 m și este despărțită de un prag în două părți distincte:
Pragul superior are aproximativ 20 m. La bază apele au săpat prin eroziune marmite.
Pragul inferior are aproximativ 5 m, răsfirând apa în evantai peste stâncă.
Numele cascadei vine de la zgomotul puternic și continuu pe care îl
face atunci când are apă multă. Noi nu am avut ocazia sa ii auzim
duruitul, în luna august debitul scade și cascada este mai silențioasă.
Cascada Duruitoarea
Poteca marcata cu CR continuă prin stânga cascadei, unde urmează o porțiune abruptă, foarte bine amenajată cu scări și balustrade. Chiar mă gândeam la efortul depus pentru amenajări, dar în același timp imi pare rău că ne pierdem din naturalul și sălbăticia munților, parca devine totul prea comercial.
Trepte și balustrade, lipsesc doar scările rulante.Traversam pârâul Rupturi
Ajunși la Polița Scăiuș, poteca virează la stânga
2h 30 min înapoi spre Stațiunea Durau
Ajungem la un punct de belvedere, frumos închis cu balustrada,
pentru teribiliștii care vor să-și facă un ultim selfie
punct belvedere
punct belvedere
Indicator în Curmătura Piciorul Șchiop
Curmătura Piciorul Șchiop
Stănilă şi Piatra Lăcrimată
Stănilă era ultimul dintre cei cinci feciori ai unei femei din satul
Pintec, care nu apucase să-şi vadă pe niciunul însurat, patru dintre ei
au murit de moarte năprasnică, iar cel mic era încă nevârstnic. Li se
spuneau ai lui Stănilă, căci erau înalți şi vânjoși ca nişte stane de
piatră. Îi mai rămăsese femeii doar un singur fecior care să-i aline bătrânețile şi văduvia. Flăcăul s-a tocmit slugă la arendaşul grec Hagi-Paraschiv de pe moşia
Hangu a mănăstirii Buhalniţa şi fu trimis la oi, căci ştia meşteşugul
lor de la tatăl său pe care-l însoţea când era mic cu turmele pe munţi.
Avea şi el 20 de oi şi le alăturase turmei grecului. Arendaşul avea trei
fete, una mai frumoasă ca alta, iar cea mai mică dintre ele îl cam
petrecea cu privirea pe tânărul cioban atunci când acesta venea la
curte, căci flăcăul era tare chipeş, după cum spune povestea. Şi lui
Stănilă cel mic îi plăcea fata, căci nu se putea altfel, dar nu cuteza
să ridice ochii spre odrasla bogatului grec. Fata făcu primul pas şi
flăcăul îi răspunse spre o dragoste nevinovată. Grecul nici nu voi să
audă despre o astfel de însoţire, dar la plânsul fetei îndrăgostite
răspunse cu şiretenie. Îi ceru lui Stănilă să plece şi să facă avere, măcar atâta cât era
zestrea fetei şi abia atunci va fi vrednic să-i fie ginere. Părăsi
flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele
20 de oi. Urca adesea pe obcină, pe la Scaune şi prin Jgheabul
Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului. Îşi pusese în cap să caute
una dintre comorile despre care spuneau bătrânii că au fost ascunse pe
Ceahlău şi s-a apucat de săpat undeva la capătul jgheabului, sub gardul
de stânci ce se întindea până sus pe tăpşan. Săpa cu vrednicie, dar nici
urmă de comoară. Când îşi pierdea nădejdea, urca sus lângă oi, deasupra
gardului de stânci şi-şi zbuciuma gândurile spre a afla un mijloc de
înavuţire. Dar timpul trecea şi averea nu părea a se strânge. Într-o zi,
veni veste din sat că grecul îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu
negustor avut din neamul lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se
aruncă de sus de pe stânci înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până
jos se zdrobi de stânci şi ajunse fără suflare. Bătrâna mamă, văzând că fiul ei nu se mai întoarce acasă, deşi
trecuse aproape o lună, a pornit pe urmele lui, spre Ceahlău. A găsit
oile sus pe platou, iar ţipătul vulturilor bărboşi i-a arătat unde era
hoitul. A strâns grămada de oase ce prinseră a se albi şi le-a urcat
până la Fântâna Mitropolitului, unde le-a spălat cu apa sfinţită de
pustnicii muntelui. Le-a îngropat lângă o stâncă ciudată aflată nu
departe de izvor şi a pus o cruce la căpătâi. N-a mai coborât în sat, a
rămas cu oile pe munte şi stâncile şi vietăţile Ceahlăului îi ştiau cu
toate plânsul ei de mamă îndurerată. Dar, la o vreme, geamătul ei nu s-a
mai auzit. I-au mai rămas doar lacrimile, care se scurg din stânca ce-a
primit-o înăuntrul ei. Şi bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din
stâncă se mai preling lacrimi. Oamenii i-au zis stâncii, ce semăna cu o
babă, Piatra Lăcrămată, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus Gardul lui Stănilă sau Stănilele.
Piatra Lăcrimată ... acum plânge mai tare... de dorul tău.
vârful Toaca
vârful Toaca
vârful Toaca
Ajuns la troiță o sa vezi în stânga o poteca ce duce la Mănăstirea Schimbarea la Fata, motiv pentru care îți sugerez sa eviți data de 6 august, zona va fi foarte aglomerata, când creștinii prăznuiesc Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, care are drept semnificație momentul în care apostolii Mântuitorului, aflați pe muntele Tabor, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci Fiul Său.
Cabana Dochia, mai multe detalii despre cabana am scris în tura din 2017,
doar ca atunci am urcat din Izvorul Muntelui
Cabana Dochia - foto spre vârful Ocolașul Mare, cel mai înalt vârf din Masivul Ceahlău.
"Detunatele"
Pietrele Detunate îţi apar în faţa ochilor în nopţile
grele de iarnă ca nişte arătări ciudate, colţuroase, care te înfioară
şi te duc cu gândul la vremurile îndepărtate când se năşteau toate ale
lumii acesteia, când urieşii şi căpcăunii nu primiseră încă aprigă
pedeapsă de la Dumnezeu, iar Satana, cel fugărit dintre îngeri, îşi
căuta bezmetic un loc al său. Se spune că pe aceste meleaguri
binecuvântate de Dumnezeu cu câmpii mănoase, vii rodnice, păduri
nesfârşite, oameni harnici şi aprigi, cu femei mândre şi iubeţe, trăia
un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra a toate pe care le
stăpânea.
Dumnezeu îi făcuse parte din toate bogăţiile pământului. Dar cei ce trebuiau să-l moştenească, fiii săi, erau mult prea mult dedaţi desfrâului. Înfuriat de păcatul şi niminicia lor, regele hotărî să-i pedepsească prin dezmoştenire. Împreună cu o mână de credincioşi porni spre muntele Pionului şi-şi îngropă tezaurul, undeva pe lângă Piatra Altarului şi Piatra Lată a Ghedeonului, la poalele unei stânci mari şi rotunde. I-a încredinţat paza comorii unui bătrân schivnic ce vieţuia întru singurătate şi curăţenie, sus, pe vârful muntelui. Uneori, când puterile îl ajutau, urca şi pe cel mai înalt vârf al Ceahlăului, unde îşi tocmise o toacă din lemn tare de tisă, chemând la rugăciune pe toţi pustnicii muntelui. La poalele stâncii unde îşi îngropase nefericitul rege toată agoniseala sa lumească, a ridicat o cruce din lemn de brad, care să alunge duhurile necurate. Dar schivnicul muri. A murit şi regele şi puţinii care mai ştiau secretul comorii. Crucea putrezi şi se scurse printre pietre.
Satana atâta aştepta. Se porni cu sârg să sape printre stânci, dar în zadar. Înfuriat, porni mii de trăsnete asupra stâncii rotunde şi strălucitoare. Stânca s-a detunat. Aurul s-a topit şi s-a scurs spre măruntaiele pământului. Au mai rămas doar nişte pietre ce parcă odată au fost una. Sunt Pietrele Detunate, urâte şi colţuroase precum rânjetul Satanei.
Dumnezeu îi făcuse parte din toate bogăţiile pământului. Dar cei ce trebuiau să-l moştenească, fiii săi, erau mult prea mult dedaţi desfrâului. Înfuriat de păcatul şi niminicia lor, regele hotărî să-i pedepsească prin dezmoştenire. Împreună cu o mână de credincioşi porni spre muntele Pionului şi-şi îngropă tezaurul, undeva pe lângă Piatra Altarului şi Piatra Lată a Ghedeonului, la poalele unei stânci mari şi rotunde. I-a încredinţat paza comorii unui bătrân schivnic ce vieţuia întru singurătate şi curăţenie, sus, pe vârful muntelui. Uneori, când puterile îl ajutau, urca şi pe cel mai înalt vârf al Ceahlăului, unde îşi tocmise o toacă din lemn tare de tisă, chemând la rugăciune pe toţi pustnicii muntelui. La poalele stâncii unde îşi îngropase nefericitul rege toată agoniseala sa lumească, a ridicat o cruce din lemn de brad, care să alunge duhurile necurate. Dar schivnicul muri. A murit şi regele şi puţinii care mai ştiau secretul comorii. Crucea putrezi şi se scurse printre pietre.
Satana atâta aştepta. Se porni cu sârg să sape printre stânci, dar în zadar. Înfuriat, porni mii de trăsnete asupra stâncii rotunde şi strălucitoare. Stânca s-a detunat. Aurul s-a topit şi s-a scurs spre măruntaiele pământului. Au mai rămas doar nişte pietre ce parcă odată au fost una. Sunt Pietrele Detunate, urâte şi colţuroase precum rânjetul Satanei.
Legenda Dochiei
Închipuirea te poartă spre anul sângeros 106, când,
cucerind prin foc şi sabie ţinuturile dacice, după lupte crâncene,
armatele romane au ajuns să împresoare cetatea Sarmisegetuza. Într-o
dimineaţă, spune legenda, când puhoiul năvălitorilor era deosebit de
puternic şi căderea cetăţii părea sigură, pe zid se ivi o fată tânără,
cu părul strălucind ca aurul, îmbrăcată în haină albă cu arc şi cu
săgeţi în mână. Li se părea romanilor că văd aievea pe zeiţa războiului,
zeiţa apărătoare a dacilor şi nu îndrăzneau să lupte împotriva ei. Până la căderea nopţii, cetatea rămase în mâinile
dacilor, dar, în câteva locuri, zidurile erau sfărâmate, porţile grele
de stejar abia se mai ţineau. În această ultimă noapte a Sarmisegetuzei
libere, apărătorii s-au adunat la sfat. Unii au băut otravă pentru a nu
cădea vii în mâinile duşmanilor, alţii au dat foc palatului, turnurilor
de apărare şi tuturor clădirilor. Pe când flăcările se urcau până în
înaltul cerului, Decebal şi mica lui oaste au ieşit printr-o galerie
subterană în spatele armatei de încercuire. Neînfricatul Decebal voia să fugă în munţi şi să
adune alte oşti pentru a continua lupta. Romanii însă au prins de veste
şi începură urmărirea. Rând pe rând cădeau dacii. Văzând că nu mai are nicio scăpare, Decebal
chemă pe fiica lui şi-i porunci să lepede hainele regeşti. Să pună haine
de ciobăniţă şi să fugă noaptea spre soare-răsare, ţinând mereu calea
pădurii până va ajunge în muntele Cogheonul, lăcaşul zeului Zamolxes.
Împăratul se mânie tare auzind că fiica lui Decebal i-a scăpat din
mâini. Dădu poruncă straşnică unui centurion să răscolească ţara în lung
şi-n lat, dar să nu vie înapoi fără Dochia. Aşa se făcu că alerga fiica
regelui dac prin pădure, ca o ciută speriată, iar în urma ei, ca o
haită de lupi, romanii se apropiau din ce în ce. Astfel ajunse Dochia la
poalele muntelui Cogheonului. Începu să urce grăbită spre piscurile
învăluite în ceţuri. Pădurea se rărea, brazii erau tot mai mici şi mai
chirciţi de puterea vânturilor. Stânci colţuroase stăteau să se prăvale
peste cutezătorii care or fi vrut să pătrundă în locaşul lui Zamolxes.
Printre ceţuri apăreau şi dispăreau vulturii în rotiri largi şi vântul
părea o suflare rece a morţii. Pas cu pas, pe urmele Dochiei se ţineau urmăritorii.
Dochia se uită în sus la stâncile cenuşii şi moarte, la ceţurile triste
şi la vulturii dornici de sânge. – Mai bine rămân pentru totdeauna cu voi, să mă fac una cu stânca rece,
dar numai să scap de ruşinea sclaviei, ceru Dochia. Tu, Zamolxes, zeul
cerului şi al fulgerului, primeşte-mă ca o mică pietricică la temelia
altarului tău şi nu-mi va părea rău niciodată că am pierdut viaţa! Un tunet înfiorător se auzi din piscurile ascunse în
nori. Centurionul întinse braţul ca s-o cuprindă pe Dochia când tunetul
se repetă. Se auzi limpede cum se prăvăleau sus stânci sfărâmate de
trăsnet. Curgeau la vale bolovani, lespezi, cădeau trunchiuri de brazi,
pârâia înfiorător trupul copacilor şi la fel trosneau oasele rupte ale
romanilor. După câteva clipe, nu mai rămase nici o fiinţă vie. Furtuna
trecuse. Vulturii se roteau lacomi deasupra trupurilor însângerate.
Numai Dochia nu se zărea nicăieri, afară doar dacă n-o fi fost prefăcută în stânca aceea singuratică, albă, ce-i poartă numele.
Cabana Dochia - Panorama
Clăile lui Miron
Coborând pe sub Ocolașul Mare spre
Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul Dacic şi Coloana Dorică, pe
lângă Ocolașul Mic, de unde un chip de dac privește din stâncă, ne
îndreptăm spre Creasta Cocoşului.
În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu niște căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în țarinile de la poalele muntelui. Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân
cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică.
Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea
şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite. Chiar şi
pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului
ca să-i asculte viersul neasemuit. Ciobanii și schivnicii, caprele negre, vulturii țipători numiți ceahlăi,
stâncile şi vârfurile îl știau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl
îndrăgeau şi el le iubea peste poate. Se spune că a murit stors de vlagă
lângă stâncile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi
oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar
uneori, când vântul se îndârjește cu răsuflarea-i grea printre jnepeni și stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul
pietrelor sale. Urmărind marcajul BR spre Izvorul Muntelui
Noi continuam pe BR dar spre vârful Toaca
foto din 2017 - Clăile lui Miron
Piatra Cu Apa
Se spune că undeva, în muntele Grinţieşului, îşi avea
stânile un oier bogat, care-şi ridicase casă mândră, dar departe de
sat. Era slut şi burduhos, dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor
lucruri frumoase. Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate,
iar în chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de
Ucigă-l Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau
oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât dacă o
va cumpăra. A trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a aflat o familie
săracă, unde, tatăl, tăietor de lemne, nu reuşea să hrănească multele
guri care cereau de mâncare. Cu barda şi beschia nu câştiga decât pentru
traiul de la o zi la alta. Visa să aibă un car şi doi boi. Budihăul
aflase la cârciumă despre necazul omului şi că avea o fată, cea mai mare
dintre cei opt copii, iar fata era frumoasă şi harnică. La un pahar de
rachiu, sărmanul bărdaş se învoi să-şi dea fata pentru un car şi doi
boi, la care Budihăul adăugase şi o vacă cu lapte de bucurie că va primi
aşa mândreţe de fată. Măriuţa cedă rugăminţilor tatălui şi mamei ei,
sperând că fraţilor ei mai mici le va fi mai bine şi că ei nu-i va fi
prea rău. Trecu munţii spre o nouă gospodărie şi familie. Dar, deşi înconjurată de tot ceea ce visase, nu era
fericită. Soţul nu-şi îndrăgea şi nici copii nu-i dăruise. Slutul şi
burduhosul o păzea ca pe ochii din cap şi o ţinea mereu pe lângă dânsul,
iar de rămânea singură, un câine dresat de el însuşi era învăţat să
sară asupra oricui se apropia de nevasta lui. Într-o zi însă, când
culegea afine pe platoul Ceahlăului, se întâlni cu un tânăr baci, ce-şi
pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele Detunate. Nu ştim dacă
dragostea e într-adevăr un lucru cu rost sau câinele s-a prostit, dar
cei doi s-au iubit două veri sub privirile înţelegătoare ale câinelui
ce-i păzea de deasupra bolţii unde se adăposteau tinerii îndrăgostiţi. Într-a treia vară însă, Budihău prinse de veste.
Tocmi cu bani grei patru haidăi ce l-au lovit pe tânărul fecior cu
baltagele şi l-au prăvălit în prăpastia ce se întindea adânc sub stânca
ce fusese martora atâtor clipe de iubire. Fata veni zi după zi,
aşteptându-şi zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele. Iată că
într-o zi câinele descoperi leşul tânărului cioban. Fata vru să se
arunce în hăurile unde şi-a aflat moartea iubitul, dar de durere căzu în
nesimţire. Câinele o veghea, pândindu-i răsufletul slab, când, deodată,
simţi apropierea haidamacilor ce veneau să o prindă pe fată şi s-o ducă
înapoi la soţul ei cel hotărât de părinţii. Credinciosul câine slobozi
urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa. Văzând pe ucigaşii dragului ei
că se apropie de stâncă, porni să se caţere pe stânca înaltă şi dreaptă,
ce părea imposibil de urcat. Câinele porni şi el credincios, dar căzu
în prăpastie. Haidăii lui Budihău au privit uimiţi la fata ce ajunse în
vârful stâncii şi să se caţere după ea nu au avut curaj. Au aşteptat
trei zile, dar fata nu a coborât. Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe
vârfuri, pe la stânci. Deodată vaietul a contenit. Din vârf de stâncă au
început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar
lacrimile fetei. Au venit oamenii să vadă piatra stearpă din care curgea acum apă. Şi-au dat seama că e roua ochilor fetei şi i-au zis stâncii Piatra cu Apă. Cei ce înnoptează aici pe aproape aud în noapte plânset greu. Este al fetei ce-şi plânge nefericita dragoste.
Traseul BA spre "Calugari" , "Detunate" și pe la "Piatra Cu Apa"
Plecam de la cabana Dochia pe traseul marcat cu BR spre vârful Lespezi și spre vârful Toaca
Traseu de coborâre spre Izvorul Muntelui
Cabana Dochia - Jgheabul cu Hotar - Curmatura Lutu Rosu marcata cu TA
Putini sunt turiștii care cunosc frumoasa legenda a Pietrei Ciobanului care însuflețește aceste minunate locuri.
Legenda vorbește de frumusețea acestor locuri care au fermecat, la
începutul timpurilor, un neam de oameni cunoscuți pentru curajul lor si
pentru turmele lor de bouri. Aceștia s-au hotărât sa rămână aici pe
munte si sa-si crească turmele. Dintre acești oameni, cel mai viteaz era
un tânăr căruia i se spunea Ciobanul si care încânta lumea larga cu
isprăvile sale nemaiauzite. Când acesta a murit toate vietățile de pe munte
s-au strâns si l-au jelit zile in sir. Pentru ca amintirea lui sa
rămână veșnică, locului unde acesta obișnuia să se retragă doar cu
turmele sale i s-a dat numele de Piatra Ciobanului.
Scăldătoarea Vulturilor
Grăiau bătrânii că pe aceste locuri era acum cu vreo câteva veacuri mai
demult un păcurar, care venise de undeva din Ardeal, un ţuţuian, după
cum îi ziceau oamenii. Era vrednic tare, de reuşea să pună ursul jos
dintr-o singură opinteală, şi era frumos şi, pe lângă toate, cânta
neasemuit din fluier că stăteau să-l asculte nu numai oile, ci şi
oamenii şi animalele sălbatice cele rele, precum urşii, lupii sau râşii.
De Lisandru, că aşa îl chema pe flăcău, s-a îndrăgostit chiar fata
cneazului şi se ştia că bătrânul boier era cel mai bogat din tot
ţinutul, cu moşii, cu robi, cu case mândre la oraş, turme nenumărate de
oi şi ciurde bogate de vite. Dar fata cneazului trăia mai mult închisă
în negurosul palat, despre care sătenii povesteau multe fapte
blestemate, şi boierul aştepta peţitori cu ranguri şi averi. A găsit un fiu de boier pe plac ca să-i fie ginere şi toată lumea
aştepta butca mirelui, care era dintr-una dintre cele mai cinstaşe
familii ale Moldovei şi se înrudea chiar cu Vodă. Dar dragostea, de
multe ori, nu ţine seamă de avere şi fiica cneazului fugi cu chipeşul
cioban spre stâna lui din muntele Ceahlăului. Nu ştia nimeni de fată şi
cneazul îşi puse toţi slujitorii să o afle, promisese chiar şi cinci
galbeni pentru cel care ar fi putut da o lămurire. S-a găsit o babă,
hârca dracului, care a arătat că ar fi fata la stâna lui Lisandru, la Scăldătoarea Vulturilor.
Au pornit slugi înarmate ca să-l prindă între suliţi şi prăpastie.
Lisandru a pornit cu fata sus, spre stânci, dar n-a mai apucat să stingă
focul. L-au vegheat şi ademenit cu promisiuni de aur şi boierie, dar
flăcăul a cerut binecuvântare de cununie.
Dar boierul nu și nu… Fata și voinicul s-au îndreptat spre buza
prăpastiei şi s-au aruncat în hăul de dedesubt. S-au zdrobit de colțurile ascuțite ale stâncilor. Unii dintre bătrâni nu sunt de părere
că astfel s-ar fi întâmplat. Zic ei că Lisandru doar s-a prefăcut că se
aruncă, când colo, el a sărit pe-o potecă numai de el știută și a scăpat
de încercuire. S-a pierdut în lume cu fata pe care o iubea şi care
lepădase un trai de huzur printre bogați. Au trăit cu averi mai puține,
dar cu dragoste multă şi fericire…
vârful Toaca
Stația Meteo
Ajunși la scări, împinși de curiozitate, am avut proasta idee să alegem să urcăm pe aici, ar fi fost mult mai bine pe potecă.
Regina munților- vârful Toaca
Regina munților- vârful Toaca
Regina munților- vârful Toaca
Foto spre vârful Ocolașul Mare - cel mai înalt punct al masivului.
Scările spre vârful Toaca
Regina munților- vârful Toaca
Vârful Toaca
Se spune că Traian, împăratul Romei, a cucerit tara lui Decebal după
lupte crâncene. Ca să supună pe toți dacii, i-a urmărit cu armatele sale
până spre răsăritul Daciei. Ajuns aici, a hotărât să ridice o stavilă
împotriva barbarilor care pândeau de dincolo de noua graniță a
imperiului. Soldații romani și prizonierii daci au adunat mulțime de
pietre și le-au îngrămădit, iar în vârf au pus stâncile cele mari. Pe
cea mai înaltă dintre ele au pus toacă și un
legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătând în acea
toacă. Şi aşa a fost până la părăsirea Daciei de armatele romane.
Scările de pe Toaca? O investiție inutila, bani publici risipiți, părerea mea.
Coborârea am ales sa o facem pe poteca turistica.
Flori minunate împodobesc si dau culoare acestui munte plin de legende.
Regina munților- vârful Toaca
Panaghia
Cică, Panaghia era o fată din satul Răpciuni, ce crescuse pe lângă
vechiul Palat al Cnejilor, fiind una dintre fetele de casă ale Mariei
Cantacuzino. Dar stăpâna sa îşi vede soţul ucis de către lacomul şi
neîndurătorul Duca-Vodă, iar ginerele, fiul lui Brâncoveanu, îşi pierde
capul pe butucul de la Edikule.
Ieşită din umbra întunecată a Palatului Cnejilor, fata străluci în
razele Soarelui. Feciorii din sate nu mai căutau alte fete la hora de
duminică. Ba mai mult, nu mai pridideau cu grija pe care i-o acordau.
Lăsau coasa, lăsau securea şi joagărul şi se strângeau în jurul fetei.
Sfatul obştii, oamenii cei buni şi bătrâni, asistau neputincioşi la
nebunia fiilor lor. Au mers la vataman şi i-au cerut să-i scape de
farmecele Panaghiei spre a avea linişte în sat. Panaghia fu urcată sus
pe platoul Ceahlăului, unde murise stoarsă de vlagă maica Nazaria, lângă
stâncile trufaşe, unde s-au adăpostit ereţii şi caprele negre. Vru
să-şi facă seama. Auzise de-unpustnic numit Ghedeon, dar găsi la
adăpostul său de lângă Piatra Altarului doar oasele albite de vremuri.
Urcă pe Toaca gândind a-şi afla liniştea în hăurile de dedesubt.
Când, deodată, printre neguri, se ivi Soarele. Panaghia îl văzu şi
rămase vrăjită privindu-l. Soarele se opri şi el să privească pe
frumoasa din vârf de stâncă. Şi ceasuri întregi pierdu din drumul său
spre asfinţit. A doua zi, Panaghia urcă din nou pe vârf, pe Toaca. Iar
Soarele prelungi la nesfârşit şederea sa deasupra Ceahlăului. Dar
Noaptea ridică la Dumnezeu rugă împotriva Soarelui ce-i răpea din
întuneric. Dumnezeu îi ocrotea pe cei ce se iubeau, dar erau încurcate
cele hotărâte încă de la săvârşitu’ lumii şi decise pedepsirea Soarelui
îndrăgostit. Ceahlăul fu învesmântat în neguri negre şi grele, iar
Panaghia îşi aşteptă în zadar iubitul să spargă cu razele ceţurile
cenuşii. Vru să coboare în sat, unde văzu lumina. Dar la poalele Toacei
simţi cum picioarele îi prind rădăcini, cum sânul şi braţele şi umerii
luaseră încremenirea pietrei. Doar ochii se ridicară spre Soarele, ce
prea târziu învinse negurile.
Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat să bată. Iar Soarele şi
astăzi poposeşte mai mult deasupra Ceahlăului. Şi îmbracă în mantie de
raze pe, cândva, la fel de strălucitoarea Panaghie, acum cea mai
frumoasă stâncă a muntelui.
Panaghia
Cununa Zimbrului
Spune povestea că, după descălecat, Dragoş-Vodă umbla prin Ţara Moldovei
ca să caute locuri bune de vânătoare, să cunoască plaiurile şi oamenii. Ajuns pe valea Bistriţei, Dragoş şi însoţitorii lui au ajuns până la
Piatra Teiului, iar de acolo au luat-o pe valea pârâului Schit. Au ajuns
pe nesimţite la locul numit La Scaune, unde au mas şi s-au pregătit de
odihnă, când, deodată, apare o turmă de zimbri. Speriaţi de vederea
oamenilor, zimbrii au fugit care-ncotro. Doar pe unul au reuşit să-l
lovească cu o săgeată și au prins a-l urmări până la Piciorul Șchiop, pe
un jgheab care de-atunci s-a numit Jgheabul lui Vodă. Ieșind la lumină, zimbrul porni pe sub Toaca și Panaghia, spre curmătură. Sfârșit de putere, urmărit îndeaproape de vânători, zimbrul se lasă în vale printre colții stâncoși de sub Piatra Lată. Vlăguit, cu coama înfiorată, își dă duhul în zbaterea morții. Cununa de stânci sălbatice de unde s-a prăbușit zimbrul din legendă se numește de atunci „Cununa Zimbrului”.
Cununa Zimbrului
Cușma Dorobanțului
Cușma Dorobanțului indicator spre cabana Fântânele
din acest loc continuam in stânga spre Șaua La Morminte - Cabana Fântânele - Durau
Poteca este foarte bine conturata, fără expuneri sau abrupturi.
Cușma Dorobanțului
in Șaua La Morminte cotim spre stânga in coborâre spre Cabana Fântânele.
Conglomeratele de Ceahlău
Ceahlăul este alcătuit din roci sedimentare variate pe care s-a dezvoltat un relief diversificat si spectaculos. Partea centrala a masivului este mai înalta si compacta datorita rocilor din care este alcătuit: conglomeratele de Ceahlău (roci formate prin cimentarea naturala a așa numiților găleți - roci rotunde cu dimensiuni intre 2 si 20 cm) La diferite nivele in cadrul conglomeratelor apar intercalați de gresii (roci formate prin cimentarea naturala a nisipurilor) Toata aceasta diversitate de roci cu rezistenta diferită la eroziune a dus la apariția frecventa a unor forme cu înfățișare bizara. de aceea, multe dintre stâncile Ceahlăului poarta un nume sau au in spate o legenda a cărei origine s-a pierdut in timp.
conglomerat de Ceahlău
Conglomerat de Ceahlău
Cabana Fântânele de pe Masivul Ceahlău își are începuturile în anul 1641 în locul numit Fântânele, de unde țâșneau de sub stânci trei izvoare. În acest loc obișnuiau să se oprească sub un brad secular pastorii, vânătorii și oamenii muntelui pentru a se odihni și a-și potoli setea cu apă limpede și rece ca gheața de la izvoare. Astfel, cu timpul, locul a devenit un punct de întâlnire al celor ce umblau pe munte.
În anul 1854, în acest loc s-a construit o modestă casă din lemn cu scopul de a facilita excursiile cnejilor Cantacuzini și Sturdzești pe Ceahlău. Prima cabană destinată turiștilor a fost construita în anul 1876 la inițiativa subprefectului Vasilica Macarascu și era construită din lemn cu două camere. Aceasta a constituit locul de popas pentru foarte mulți turiști care obișnuia să-și scrie numele pe fiecare stâlp, bârnă sau scândură de sub streașina fântânii.
În anul 1927, primul cabanier Mihai Sandu găsește resurse pentru a construi o cabană cu două camere și bucătărie, tencuite pe dinăuntru și cu o capacitate de cazare pentru 10-12 persoane. Această modestă dar frumoasă cabană a servit turiștilor până în anul 1952, an când s-au început lucrările la o noua cabană mai spațioasa. Terminată în anul 1958 cabana a fost construită din lemn și a fost denumită cabana “7 Noiembrie”, iar din 1980 și-a reluat vechea denumire de Cabana Fântânele.
Cabanierul Th. Lăcătușu este cel care a descoperit un izvor în amonte de cabană și pe care a reușit să-l capteze introducând astfel apa în cabană. În anul 1984 s-a reușit racordarea la rețeaua electrică a Cabanei Fântânele. Pentru a ajunge la Cabana Fântânele se pleacă din stațiunea Durău fie direct pe traseul marcat cu banda roșie fie spre cascada Duruitoarea pe cruce roșie și triunghi galben (din poiana lui Steofan se face la stânga după indicator). sursa: viziteazaneamt.ro
Izvorul de la Cabana Fântânele
Indicatorul de la Cabana Fântânele
Panou Info
Traversezi șoseaua si ajungi in Stațiunea Durau
vârful Toaca si Palaghia
foto din Durau
sursa legende: http://www.ceahlaupark.ro/legende/
Acces din București:
Distribuie pe:
S-ar putea să-ți placă și:
Ultimele postări
S-ar putea să-ți placă și:
Dacă ți-a plăcut dă un like paginii noastre.
Nu uita!
- Nu lăsa gunoaie pe munte, dacă ai adus un pet plin pe munte poți să-l duci și gol înapoi.
- Nu lăsa inscripții pe copaci, stânci sau refugii.
- Nu fă gălăgie pe munte.
- Nu rupe florile indiferent dacă sunt sau nu ocrotite prin lege, pentru a ne bucura toți de ele.
- Nu pleca singur pe traseu.
- Nu consuma alcool pe traseu.
- Nu pleca fără echipament adecvat.
- Nu pleca neinformat asupra stării traseului sau a condițiilor meteo.
- Nu pleca dacă se anunță vreme rea.
- Nu pleca pe un traseu ce-ți depășește puterile, tu trebuie să învingi muntele nu el pe tine.
- Nu lăsa gunoaie pe munte, dacă ai adus un pet plin pe munte poți să-l duci și gol înapoi.
- Nu lăsa inscripții pe copaci, stânci sau refugii.
- Nu fă gălăgie pe munte.
- Nu rupe florile indiferent dacă sunt sau nu ocrotite prin lege, pentru a ne bucura toți de ele.
- Nu pleca singur pe traseu.
- Nu consuma alcool pe traseu.
- Nu pleca fără echipament adecvat.
- Nu pleca neinformat asupra stării traseului sau a condițiilor meteo.
- Nu pleca dacă se anunță vreme rea.
- Nu pleca pe un traseu ce-ți depășește puterile, tu trebuie să învingi muntele nu el pe tine.