Cheile Sohodolului
Nările și peșterile din chei.
Un drum prin cheile de lângă Runcu: galeriile Nărilor străbătute pe uscat, grota lui nea Viorel și povestea haiducului Andrii Popa.
Cheile Sohodolului se află pe teritoriul comunei Runcu, în nordul județului Gorj, aproape de limita cu Hunedoara, în Munții Vâlcan. Se întind pe aproximativ 12 km, între Runcu și Poiana Contului, iar rezervația naturală, declarată arie protejată prin Legea nr. 5 din 2000, acoperă 350 de hectare. Apa pârâului Sohodol a săpat în calcare cretacice doline, lapiezuri, avene și peșteri, modelând pereți de stâncă ce ating o înălțime de până la 200 m. Numele locului spune deja multe. „Sohodol” vine din slavă și înseamnă „vale uscată”, iar în zonele calcaroase îl poartă pârâurile care se pierd în subteran pe unele sectoare și ies la lumină mai jos. Noi am ajuns în octombrie și am înțeles numele mult mai literal decât ne așteptam.
Am găsit albia râului uscată: pietriș, bolovani lustruiți de apă și nicio dâră de apă. Galeriile Nărilor, prin care în alți ani curge râul, le-am străbătut la pas. Vizita a avut totuși ce să ne ofere: o grotă transformată de un localnic într-un loc de rugăciune închinat Sfântului Nectarie, un om cu poveștile lui și câteva peșteri despre care, cu toată străduința și fără prea multe informații, nu pot să vă spun cu precizie dacă fotografiile reprezintă chiar portalul acelor peșteri.
Există posibilitatea ca o fotografie făcută unui portal de peșteră să nu corespundă numelui pe care i l-am dat. Catalogul speologic Speologie.org listează 215 peșteri în bazinul Sohodol, cu date despre dezvoltare, denivelare și altitudine, dar fără fotografii sau coordonate publice pentru fișe precum Peștera Popii sau Peștera Gârla Vacii. Site-ul România-natura prezintă hărți și trasee de explorare pentru 80 de peșteri din zonă. Peștera lui Ică Giurgiu, care apare în catalog cu mențiunea Cheile Sohodolului, nu am identificat-o. Denumirile din articol se bazează pe aceste surse, pe poziția găsită în descrieri și pe ordinea în care le-am întâlnit, iar o hartă a zonei cu toate peșterile și numele lor nu am găsit. Dacă observi o atribuire greșită, te invit să lași un comentariu cu argumente. Sunt oricând deschis unei discuții complementare, bazate pe dovezi de la fața locului.
Pe versantul opus al văii, sus în stâncă, se vede o deschidere rotundă numită Inelul Doamnei sau Inelul Miresei, despre care am scris deja un articol dedicat, cu informații precise despre traseu. O legendă populară spune că acolo se întâlneau pe ascuns tinerii care se iubeau fără voia părinților. Despre haiducul Andrii Popa, pe care ni l-a adus în discuție domnul Viorel, și despre filmările de la Cireșarii și Mărgelatu vă povestim mai jos.
Distanțele sunt estimările noastre, măsurate aproximativ de la locul unde am lăsat mașina.
Valea uscată care își merită numele
Imediat după primăria din Runcu este un pod peste Sohodol, care, după informațiile pe care le-am găsit, marchează intrarea în chei. Tot aici, lângă pod, este și intrarea în traseul spre Inelul Doamnei, despre care am scris separat, dar vă recomand să citiți acel articol pentru că acolo am detaliat o variantă mai ușoară. Noi am continuat din acel loc încă 1 km cu mașina, până în zona în care sursele plasează Lunca cu Pruni, și am parcat pe marginea râului, în afara carosabilului.
Sohodolul de Runcu a avut dintotdeauna un comportament capricios. În calcar, apa se pierde în subteran și revine la suprafață în aval, iar în perioadele fără ploi sectoare întregi rămân seci. Secarea cheilor a fost consemnată de presa locală și națională în 2022 și din nou în iulie 2024, când un martor scria că prin peșterile săpate de râu nu mai curgea apă, iar în albie rămăseseră doar pietriș și bolovani. În 2022, reprezentanți ai Sistemului de Gospodărire a Apelor Gorj explicau debitele mici tocmai prin carstul de pe acest râu.
În octombrie 2026, data la care noi am vizitat cheile, albia arăta la fel: pietriș alb, blocuri rotunjite, nicio apă. Pe parcurs am întâlnit și o conductă metalică de dimensiuni mari care însoțește cheile. Nu am găsit nicio sursă care să explice rolul ei în raport cu debitul râului, așa că o notăm ca reper vizual, fără să tragem concluzii.
Odată ce lași în urmă primii pași și treci de poarta de intrare în defileu, peisajul capătă brusc o măreție copleșitoare. Pereții uriași de calcar, cenușii și brăzdați de trecerea timpului, încep să se strângă de o parte și de alta a drumului, ridicându-se vertical spre cer. Toamna, această fortăreață de piatră este desăvârșit colorată: tufișurile agățate încăpățânat de stâncă și pâlcurile de copaci de la baza versanților explodează în nuanțe vii de galben, ruginiu și verde profund. Contrastul dintre albul calcarului și curcubeul culorilor autumnale transformă primul sector al cheilor într-un spectacol memorabil.
Peștera Popii, pe care nu am văzut-o, și o scobitură în stâncă
Sursele locale așază Peștera Popii în zona numită Lunca cu Pruni, aproape de intrarea în chei, și o leagă de desene rupestre cu forme omenești în negru. Potrivit fișei din catalogul Speologie.org, peștera poartă numărul 24 din 2114 în Bazinul Sohodol, are o dezvoltare de 33 m și o denivelare de 9 m (3 m în jos și 6 m în sus), se află la 360 m altitudine, în roci carbonatice, pe versantul drept geografic al văii. Fișa citează lucrările lui C. Goran (1982) și C. Belecciu (1986, „Cheile Sohodolului: 3 ani de explorare”).
La locul unde am parcat, în zona presupusă Lunca cu Pruni, nu am fotografiat nicio peșteră și nu am văzut nicio intrare care să corespundă descrierilor, așa că Peștera Popii rămâne pentru noi o peșteră pe care nu am găsit-o. La circa 600 m de locul de parcare am dat de o scobitură în peretele de calcar. Nu am văzut o intrare de peșteră, doar o adâncitură în stâncă, și nu o atribuim niciunei peșteri din catalog.
Grota din mijlocul cheilor, nea Viorel și altarul închinat Sfântului Nectarie
După câteva sute de metri găsim un indicator cu o biserică pe el, categoric confecționat artizanal, nu de către autorități, care ne spune că ne apropiem de o mănăstire sau de o biserică. Din drum trebuia să urcăm mai multe trepte, iar pe trepte, din două în două, erau scrise pe hârtie înfoliată cele zece porunci din Biblie. La capătul treptelor am fost întâmpinați de domnul Viorel. La întrebarea mea curioasă: „Ce peșteră este asta?”, ne-a răspuns cu un entuziasm debordant, începând să ne povestească despre haiducul Andrii Popa și fredonând faimoasa melodie a celor de la Phoenix:
„Cine trece-n valea seacă
Cu hangerul fără teacă
Și cu pieptul dezvelit
Andrii Popa cel vestit”
„Cum, nu știți cine a fost Andrii Popa?”, ne-a întrebat el, uimit de ezitarea noastră. Ceea ce m-a frapat în acel moment nu a fost faptul că domnul Viorel nu avea tocmai voce de solist vocal, versurile în sine purtându-mă instantaneu cu gândul la ritmurile celebrei melodii, ci mai degrabă asocierea haiducului cu acel spațiu. Pe hartă, locul figura ca fiind „Altarul Sfântului Nectarie”, iar interiorul grotei fusese transformat într-un adevărat magazin bisericesc, ticsit cu icoane, lumânări și alte obiecte cu tentă duhovnicească.
Nu am vrut să adaug atunci că versurile aparțin, de fapt, poetului Vasile Alecsandri, sursa de inspirație a versurilor melodiei, sau că în melodie versurile se opresc la laudele aduse vestitului haiduc, fără să pomenească și sfârșitul tragic din poem.
Mirarea mea s-a risipit însă rapid. Imediat după uvertura haiducească, gazda noastră a schimbat foaia, trecând cu grație la rolul pe care îl avea de fapt în acel colț de stâncă și începând să ne relateze minunile Sfântului Nectarie. Carismatic și de o amabilitate ieșită din comun, domnul Viorel a început să ne indice diverse forme sculptate de natură în pereții grotei, explicându-ne că ele reprezintă personaje biblice binecuvântate: o mamă cu pruncul sau profilul unui călugăr care oferă o binecuvântare, totul într-un spațiu descris de el ca având o puternică încărcătură bioenergetică. Trebuie să recunosc că, oricât am privit stânca calcaroasă, eu personal nu am reușit să disting acele siluete sacre; cel mai frumos aspect a rămas însă convingerea sa fermă și plăcerea cu care vorbea despre existența lor.
Apoi ne-a dus afară din grotă și ne-a arătat, pe versantul opus al râului Sohodol, alte figurine care reprezentau chipul lui Eminescu, Decebal, Mihai Viteazul, Fecioara Maria și pruncul Iisus, sau Baba Dochia.
Trebuie să menționez că și aici, în afară de chipul lui Eminescu, care semăna mai degrabă cu Einstein, și cel al babei Dochia, nu am reușit să identific nici măcar una dintre figurile pe care Viorel ni le arăta cu credință și convingere. Încă îmi răsună în urechi cum îmi arăta cu degetul ridicat spre munte și îmi explica:
„Uite, acolo e țâța Maicii Domnului, acolo sunt ochii și acolo capul pruncului.”
I-am confirmat și lui, fără răutate, dar în afară de cele două chipuri eu nu am reușit să văd nimic.
Când a observat că nu suntem tocmai pe aceeași lungime de undă și că oboseala își spunea cuvântul în fața atâtor figuri imaginare, a lăsat chipurile deoparte și ne-a arătat cu degetul direcția spre versantul de vizavi, spunându-ne că acolo se află peștera unde s-au filmat scene din Cireșarii. Portalul peșterii nu se zărea deloc din cauza vegetației dese de pe malul albiei, iar noi nu am mai traversat valea ca să o căutăm. Oricum am stat mai mult decât ne-am propus în acel loc, mai aveam de vizitat și Nările, și apoi trebuia să plecăm spre Cloșani, unde ne așezam tabăra pentru drumeția de a doua zi pe Piatra Mare a Cloșanilor.
Cine a fost, de fapt, Andrii Popa
Andrii Popa a fost un personaj real, nu o născocire a poetului. Povestea lui o știm de la Vasile Alecsandri, care a scris poemul „Andrii-Popa” în 1843, în casa bunicilor de la Ocnă, și l-a publicat în 1844 în revista „Propășirea” din Iași, cu o notă explicativă. În notă, Alecsandri spune că hoțul a cutreierat țara șapte ani întregi, fără să-l poată prinde vreo poteră. În 1818, Mihai Cozoni, unchiul poetului (mama acestuia, Elena, era născută Cozoni) și nașul lui de botez, a fost însărcinat prin poruncă domnească să pună mâna pe el. L-a întâlnit la Valea-Seacă și l-a ucis din fuga calului, după o luptă de câteva ore. Cozoni a murit în 1821, la Drăgășani, în armata lui Ipsilanti.
1843, Ocna
* Acest hoț a cutreierat țara șapte ani întregi, fără a-1 putea prinde vreo poteră. În anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acel hoț vestit. Întâlnindu-l la Valea-Seacă, l-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore.
Ce este în melodie și ce este doar în poem
În melodie. Piesa „Andrii Popa” de pe albumul „Mugur de fluier” (1974) are muzica lui Mircea Baniciu și este făcută pe versurile lui Vasile Alecsandri. HotNews le trece drept populare, dar poemul poartă semnătura poetului. Melodia preia începutul poemului, portretul haiducului: strofa pe care ne-a recitat-o domnul Viorel, șapte ani de voinicie în care își bate joc de domnie, birul luat din drumul mare, arma și calul lui, frații lui de cruce.
În poem. Poemul are 19 strofe de câte patru versuri. Primele cinci sunt portretul haiducului. Din a șasea strofă apare Mihai: căpitanul este înștiințat că vin patru călăreți și că îl urmărește Mihai. Urmează goana și o luptă de o zi, în care mor zece oameni și rămân în viață doar Mihai și Andrii. Andrii, rămas fără o mână, încearcă să scape călare și îi făgăduiește calului că îl va îngriji ca pe un frate, dar Mihai îl ajunge și îl lovește în frunte. Poemul se încheie cu moartea haiducului, iar nota lui Alecsandri spune că lupta s-a dat la Valea-Seacă. Textul întreg îl găsiți pe romanianvoice.com.
Că Andrii Popa ar fi trecut sau s-ar fi ascuns prin Cheile Sohodolului n-am găsit nicio dovadă scrisă; rămâne doar povestea spusă cu atâta convingere de nea Viorel. În notele lui Alecsandri scrie clar că haiducul a fost ucis în „Valea-Seacă”, un loc pe care nu l-am putut asocia cu cheile noastre. Ne-a rămas totuși în minte o coincidență faină: primul vers din poezie întreabă cine trece prin Valea-Seacă, iar „sohodol” înseamnă exact asta în slava veche, o vale uscată, fără apă.
Peștera Gârla Vacii și numele de pe conductă
La circa 200 m după altarul lui Nectarie, în sectorul în care valea se îngustează cel mai mult, ajungem la Peștera Gârla Vacii. Fotografiile le-am făcut la întoarcere, deci în articol locul lor este cel real, după poziția de pe drum. „Gârlă” înseamnă braț sau curs secundar de apă, iar numele face probabil trimitere la apa care circulă prin peșteră.
Este cea mai importantă peșteră din chei. Potrivit fișei din catalogul Speologie.org, Peștera Gârla Vacii (numărul 10 din 2114) este o peșteră activă, cu două intrări, o dezvoltare de 1.460 m și o denivelare de 25 m, la 321 m altitudine, pe versantul drept geografic al văii. România-natura o grupează cu Abriul de la Vărărie și Peștera de la Nară printre cele cinci peșteri de pe versantul drept din zona Gârla Vacii. Descrierea profesorului Nae Popescu, publicată pe e-calauza.ro, spune că aici apele Sohodolului se împart: cea mai mare parte intră în peșteră printr-o deschidere de sub drum, acoperită cu un grătar, și iese la suprafață în Runcu, la izvoarele Gâlciomița și Runcu. Pe același versant, catalogul mai listează Peștera de deasupra Peșterii Gârla Vacii (27 m, 330 m altitudine).
În teren, atenția ne-a fost atrasă de o conductă metalică de mari dimensiuni pe care cineva a vopsit cu alb o săgeată și numele peșterii într-o formă populară, pe care o redăm exact așa cum am citit-o pe stâncă: „Peștera Pizda Vaci”. Ignorând greșeala gramaticală evidentă, presupunem că autorul ar fi trebuit să scrie „Vacii”, este clar că indicatorul ad-hoc marchează portalul Gârlei Vacii. Deși nu am găsit nicio sursă scrisă care să facă legătura oficială între cele două denumiri, faptul că numele oficial și cel popular par rude atât de apropiate sugerează că așa i se spunea locului în gura ciobanilor și a localnicilor din Runcu. Toponimia populară din zonele carstice și montane a fost oricum mereu mult mai directă și mai puțin pudică decât cea academică.
De altfel, din experiența noastră de până acum prin munții țării, nu este prima dată când dăm peste astfel de denumiri născute din mintea omului simplu de la munte, care folosea termeni direcți și ușor de reținut, legați probabil de asemănările izbitoare din natură. În Munții Cindrel, de exemplu, am întâlnit pe traseu un izvor purtând denumirea la fel de neortodoxă de „Pizda Babei”. Dacă și tu ai întâlnit în drumețiile tale astfel de toponime neobișnuite sau amuzante, lasă un mesaj în secțiunea de comentarii de mai jos; suntem curioși să completăm harta acestor denumiri inedite!
Zona La Cuptor
La circa 200 de metri după ce lăsăm în urmă portalul securizat al Gârlei Vacii, ajungem într-un alt punct de reper spectaculos al cheilor, cunoscut sub numele de „La Cuptor” (sau *Cuptorul*). Monografiile geografice prezintă acest sector ca pe o stâncă masivă, complet despicată, peste care trece drumul și podul, și prin a cărei crăpătură adâncă apa pârâului își croiește drum cu o migală milenară.
Poziționarea pe hărțile montane, dar și datele oficiale din Catalogul Peșterilor din România listează chiar în acest punct Peștera de la Cuptor (înregistrată cu numărul 11 / 2114). Aceasta este descrisă drept o cavitate activă cu o lungime de 19 metri, situată la o altitudine de 322 de metri. Privind însă din drum sau chiar de pe mal, zona pare să dezvăluie mai degrabă o străpungere prin stâncă săpată de apă pe o distanță scurtă, fără o peșteră propriu-zisă la vedere. Este foarte probabil ca acești 19 metri să reprezinte exact acest coridor sau pasaj prin care apa a forțat muntele, portalul ascuns sau gura efectivă a cavității fiind mascată sau greu de distins de la nivelul căii de acces, fără o coborâre directă în albie.
La circa 200 m în amonte de La Cuptor am dat de o intrare în peșteră pe care nu am putut-o identifica. Catalogul listează în zonă mai multe peșteri mici, la altitudini apropiate, de exemplu Peștera din Stăiu Huruit (36 m, 325 m altitudine) și Peștera de la Colibituri (41 m, 340 m altitudine), dar fără coordonate și fotografii nu putem asocia intrarea cu un nume.
Nările, galeriile pe care râul le lasă de obicei fără acces
Nările sunt reperul cel mai cunoscut al cheilor. Sursele locale le descriu drept două galerii cu o lungime de aproximativ 70 m fiecare, săpate de apă în munte pentru a-și face drum spre ieșire, un fenomen destul de rar. Deschiderile seamănă cu nările unui nas uriaș, de unde și numele. În mod obișnuit prin ele trece râul, iar un ghid turistic recent notează că sunt accesibile doar când debitul este scăzut.
Sunt situate la circa 2 km de Runcu, într-un cot al văii, cu Inelul Doamnei vizibil sus pe versant. În catalogul Speologie.org ele corespund probabil Peșterii de la Nară (numărul 23 din 2114): o peșteră activă cu trei intrări, 133 m dezvoltare și 360 m altitudine, ordine de mărime care se potrivește cu cele două galerii de câte 70 m.
Apa a lipsit cu desăvârșire, așa că am luat galeriile la picior, direct pe pietriș și pe blocurile de stâncă. Într-un an cu ploi n-ai ce căuta acolo fără să te uzi până, așa că, pentru noi, seceta asta o fost un noroc tare ciudat.
Cheile Sohodolului pe ecran: Mărgelatu și Cireșarii
Cheile au fost decor de film de mai multe ori. Ro.wikipedia notează că aici s-au făcut filmările pentru Mărgelatu, cu Florin Piersic în rol principal, iar sursele locale amintesc scene din „Trandafirul galben”, regizat de Doru Năstase și lansat la sfârșitul anului 1983, potrivit Wikipedia. Tot aici a fost filmat, potrivit arhivei Cinepub, lungmetrajul „Cireșarii” din 1984, regizat de Adrian Petringenaru: filmările exterioare s-au făcut în peșterile Iedului, Muierilor, Polovragi și în Cheile Sohodolului, din județul Gorj. Aceeași arhivă notează că decorurile construite pe platou de scenograful Cristian Niculescu au prelungit volumele reale, așa că „Peștera Neagră” din film este de fapt un colaj de locuri și de decor.
Ce mai găsești în chei
Noi ne întorsesem de curând de pe traseul spre Inelul Doamnei, pe care l-am descris într-un articol dedicat, cu ghid complet și detalii despre traseu. Inelul Doamnei, numit și Inelul Miresei sau Inelul de Piatră, este o deschidere naturală în creastă, pe versantul opus drumului.
Fusteica este un alt punct enumerat între atracțiile cheilor. Catalogul Speologie.org listează Peștera din Jos de Ponorul Fușteica, cu o dezvoltare de 2.200 m, deci mult mai mare decât Gârla Vacii. Pe versantul stâng sunt Peștera Pârlazului (1.060 m dezvoltare) și Peștera Laptelui (637 m), accesibile pe poteci nemarcate turistic. Flora este bogată: se vorbește despre peste 300 de specii, între ele garofița de stâncă, spânzul purpuriu și castani seculari plantați înainte de 1859. Printre animale sunt amintite vipera cu corn și scorpionul carpatin. Vara, temperatura în chei este, potrivit acelorași surse, cu aproximativ zece grade mai mică decât în afara lor, datorită umbrei pereților și a apei.
Sfaturi practice
Concluzie
Cheile Sohodolului nu au arătat în octombrie 2026 ce arată pozele din ghiduri. Râul lipsea, iar fără el locul și-a schimbat caracterul: am trecut pe sub arcadele Nărilor ca printr-un tunel părăsit, iar liniștea albiei a făcut mai ușor de ascultat poveștile din grotă. Am plecat cu fotografii, cu câteva denumiri de verificat și cu o întrebare simplă: cum arată Sohodolul într-o toamnă cu ploi? Va trebui să ne întoarcem să aflăm.
Track GPS
După ce am terminat tura am uitat să opresc înregistrarea și am continuat încă câțiva kilometri în plus, așa că track-ul de pe Wikiloc este mai lung decât traseul real al vizitei noastre.
