Legendele montane se nasc cu noi.

Legendele montane se nasc cu noi:  @jurnaldedrumetii.ro

Există ture montane și există legende montane. Noi suntem a doua categorie. Fiecare traseu se lasă cu febră musculară și perle pline de înțelepciune. Dacă ai fost vreodată pe munte cu un grup pestriț ca al nostru, știi că nu doar vârfurile îți taie răsuflarea – ci și replicile care se nasc pe munte între o stâncă și o gură de aer, pe marginea unei prăpăstii. Așa s-a scris și istoria grupului nostru – Pușcați într-o aripă. Cu râs, panică, autoironie, bocanci uzați și prăfuiți. Orice grup de drumeți are poveștile lui. Ale noastre însă... merită nu doar un blog, (jurnaldedrumetii.ro) ci și ecranizare într-un serial Netflix. Dacă ar exista vreodată o categorie "comedie montană cu accent transilvănean și vocabular colorat", noi am lua Oscarul. Punct!

Totul a început, ca orice aventură serioasă, cu o replică aruncată la poalele Retezatului, de unde realitatea capătă altă perspectivă... Adevărata origine a numelui grupului nostru glorios vine de la Doina, care, într-o tentativă blândă de recrutare montană, a lansat cea mai nebunatică formă de încurajare auzită vreodată:

„Hai liniștită, că toți sunt pușcați într-o aripă.”

A fost fraza care a liniștit-o pe Larisa... probabil pentru că a realizat că nu poate ieși mai șifonată decât restul. Dar adevărul e că Doina nu glumea deloc. La propriu, fiecare dintre noi avea ceva „pușcat” la momentul respectiv:

Miki își legase genunchiul, că-l „scârțâia la coborâre”.
Cornel mergea pe jumătate înclinat spre dreapta – „probleme cu spatele”.
Pe Ciri îl ținea un deget de la picior, dar l-a bandajat cu leucoplast și voință.
Erika mesteca pe o parte din gură, pentru că „măseaua de minte o am… dar isi face de cap”.
Eu aveam o contractură la spate, dar mergeam drept ca o prăjină de frică să nu mă blochez definitiv.

De aici și până la denumirea grupului nostru „Pușcați într-o aripă” n-a fost decât un pas…  Poate tocmai de-aia numele ni s-a potrivit atât de bine: pentru că nu ne-am oprit. Ne doare? Da, ne doare. dar ne doare oricum, indiferent dacă stăm acasă sau urcăm pe munte.

Indemnurile lui Cornel ne încurajează atât de bine, încât uneori nu mai știm dacă trebuie să urcăm, să coborâm, să ne întoarcem acasă sau continuăm. Cu calmul omului care a trecut prin multe și cu un zâmbet vag ironic, el lansează tactica de luptă montană supremă:

„La atac prin retragere.”

Nimeni nu știe exact ce înseamnă. Dar ne place cum sună. Cert e că de fiecare dată când o auzim, râdem, și... stăm pe loc incremeniți, așteptand următoare comandă.

Pe de altă parte, Miagi San(Traian) e maestrul nostru zen. Încearcă să aducă liniște în haosul unei coborâri abrupte, unde adrenalina e mai mare decât permite legea. Cu voce joasă și o sinceritate care nu lasă loc de îndoială, rostește:

„Nu-ți fie frică, că io tăt tremur.”

Un fel de „suntem toți în aceeași barcă spartă”, spus cu empatie. Fata căreia i-a fost adresată replica nu știm dacă s-a liniștit, dar toți ceilalți am izbucnit în râs. Pe munte, solidaritatea se exprimă și prin co-tremurat.

Attila, alt membru de bază al echipei, e cunoscut pentru calmul lui... atâta timp cât poteca există. Dar când poteca se termină și intrăm în „ nemarcată marcă proprie”, zâmbetul i se topește ușor ca bruma-n soare.

Coborârea de pe Oslea a fost pentru el o lecție dură de botanică aplicată: jnepeni până peste cap, crengi peste față. La un moment dat, printre pufăieli și foșnete de crengi, Attila s-a oprit brusc și a rostit, cu voce joasă dar hotărâtă:

„No… asta nu-mi mai place.”

Era clar. Fobia lui față de nemarcate și-a făcut loc la suprafață mai ceva ca un șarpe printre ciulini. Se strecura cu greutate printre jnepeni de parcă mergea la cules de ciuperci bolunde. De atunci, când apare o zonă de „navigație liberă” pe hartă, îl anunțăm din timp. Și, desigur, îi spunem cu glas blând: „Nu-ți fă griji, nu e nemarcată, e… creativă.”

Iar când vine vorba de Ciri, el e omul cu răspunsul pregătit chiar și când întrebarea vine de la necunoscuți. În Buila – Vânturarița, un montaniard străin de grup l-a întrebat politicos:

„Ați văzut capre pe aici?”

Răspunsul lui a fost prompt, sincer și absolut devastator:

„În afară de ale noastre, nu!”

Replica i-a adus instant o bâtă ușoară peste spate de la Daniela și o criză de râs generală.

Disperarea lui Ghiță a atins cote alpine într-o zi când, în timp ce ne adunam pentru tura de a doua zi, cineva — nu dăm nume, dar o știm toți drept Budeanca  — a lansat afirmația:

„Toți bărbații care au mașină albă... îs fătălăi.”

Ghiță, posesor mândru de Tiguan alb, a înghețat pe loc. N-a zis nimic, dar privirea lui cerea despăgubiri morale. Se uita la noi, la mașină, la norii de pe cer... După câteva secunde bune de tăcere dramatică, a șoptit tragic:

„Și io care credeam că-i curată.”

Pe vârful Oslea, peisajul te lasă fără cuvinte… sau cel puțin așa ar trebui. Nu și în cazul Marianei, care, ajunsă sus cu sufletul la gură, dar cu chef de conversație, se uită în zare, spre Muntii Retezat, și mă întreabă curioasă:

„Ce vârfuri se văd alea din față?”

Încep, conștiincios, să-i enumăr: Piatra Iorgovanului, Piule,  Custura, Peleaga, Păpușa ... și abia termin lista că Mariana mă oprește, foarte serioasă:

„Să-mi aduci aminte când mergeți pe acolo, eu să nu mai vin, că le-am văzut de aici.”

Așa s-a născut o nouă formă de drumetie: tura preventivă. Nici nu ai nevoie să mai mergi până acolo, dacă deja le-ai văzut cu ochiul liber de pe alt vârf. Mariana, te salutăm! Eficiența ta ne inspiră. Dar noi tot mergem, să facem poze și să-ți arătăm ce-ai ratat!

„De-ar vedea mama pe unde umblu...” – a spus Miki cu ochii mari și fața palidă ca varul, pe Strunga Dracului.

A fost momentul în care ne-am dat seama că nu doar bocancii, ci și psihicul trebuie să fie impermeabil.

Pe coborârea dintre Vârful Zascol și Vârful Biliana, Enikő a lovit direct în rafală cu o replică devenită deja motto-ul de criză în grup:

„Să-mi trag 15 palme, cine dracu m-o adus aici?”

Nu una, nu două. Cinșpe. Cu accent ardelenesc și disperare pură. Nu e clar nici azi dacă erau pentru ea, sau pentru noi, ăștia cu ideea „hai că nu e greu”.

Dar nimic nu putea pregăti grupul pentru momentul de glorie al lui Virgil. Cu o față serioasă, într-un decor de neuitat, ușurat că a trecut cu bine de Strunga Dracului:

„Unde-i Toni, că vreau să-i zic ceva?”

Nu eram chiar lângă ei, dar replica lui a venit ca o descărcare plina de ușurare:

„Fi-ți-ar Strunga a Dracului!”

Recunosc că și eu am contribuit la folclorul grupului, poate mai puțin poetic, dar cu un efect de mobilizare mai eficient decât cafeaua instant: nemuritoarea mea vorbă de luptă:

„Hai, că-ntunecă!”

O spun de obicei cu calm, dar ferm, în momentele în care e clar că, dacă mai stăm, frecăm menta, ne gândim la nemurirea sufletului, admirăm trifoiul galbejit sau pozăm norii, ne prinde noaptea pe creastă. Nu zic că toți mă ascultă, dar de fiecare dată se grăbesc... de parcă întunericul e zmeul ce așteaptă după colț.

Acum, dacă citești rândurile astea și te gândești: „Aș merge și eu cu ei...”, îți spun doar atât: ai grijă ce-ți dorești. Pentru că în tura noastră n-ai nevoie doar de echipament tehnic, de conditie fizica de invidiat, ci și de simțul umorului bine ancorat. A, și nu uita regula de aur: când zic „Hai, că-ntunecă!”, nu întrebi, nu comentezi, nu cauți frontala, fugi, cu zâmbetul pe buze și cu gândul că, indiferent de traseu, cele mai frumoase povești se nasc între o glumă bună și o pantă de-ți dai cu genunchii în gură. 

Nu uita! Turele organizate de jurnaldedrumetii.ro sunt 100% gratuite! Și nu, nu pentru că n-am avea ce face cu timpul liber, ci pentru că ne place să credem că râsul, aerul curat și febra musculară se oferă, nu se vând.

Suntem un grup unit, care nu se sperie de traseele nemarcate. Ne plac potecile care nu apar pe hartă, locurile pe care Google Maps le evită, uliul se uită disperat că nu are unde întoarce și pădurile unde semnalul la telefon dispare dar conexiunea dintre oameni crește. Așa că:

„Nu da banii pe prostii,
hai cu noi prin bălării!”

Asta e deviza noastră și nu e doar un slogan, e o invitație. La prietenie, aventură, replici memorabile, cârcei, si febră musculară. La dulciuri împărțite pe vârfuri, glume spuse pe marginea prăpăstiilor și pauze de masă luate in fugă.

Nu suntem ghizi. Nu suntem agenție. Nu oferim asigurări și nici diplomă la final de tură. Oferim povești. Și râsete. Și o grămadă de momente în care te întrebi sincer:

„De ce n-am venit cu ei mai devreme?”

Dacă citești asta și zâmbești... înseamnă că ești de-al nostru. Ia-ți bocancii, lasă like-ul și hai cu noi. Nu-i musai să știi traseul, de asta mă ocup eu.

---

Distribuie pe:

Dacă ți-a plăcut dă un like paginii noastre.

Reguli de respectat în natură

- Nu lăsa gunoaie pe munte, dacă ai adus un pet plin pe munte poți să-l duci și gol înapoi.

- Nu lăsa inscripții pe copaci, stânci sau refugii.

- Nu fă gălăgie pe munte.

- Nu rupe florile indiferent dacă sunt sau nu ocrotite prin lege, pentru a ne bucura toți de ele.

- Nu pleca singur pe traseu.

- Nu consuma alcool pe traseu.

- Nu pleca fără echipament adecvat.

- Nu pleca neinformat asupra stării traseului sau a condițiilor meteo.

- Nu pleca dacă se anunță vreme rea.

- Nu pleca pe un traseu ce-ți depășește puterile, tu trebuie să învingi muntele nu el pe tine.

Distribuie postarea: