Zla Kolata: Alpii Dinarici - Munții Prokletije - Legenda Munților Blestemați.
Alpii Dinarici (sau Dinaridele) reprezintă una dintre cele mai spectaculoase și sălbatice zone muntoase ale Europei, începând exact acolo unde se termină masivele alpine consacrate. În timp ce nordul Sloveniei este dominat de Alpii Iulieni, cu celebrul lor vârf Triglav, partea de sud a țării marchează începutul Alpilor Dinarici prin masive precum Snežnik sau podișul carstic Trnovo. De aici, acest lanț impunător se întinde pe o lungime de aproximativ 645 de kilometri, traversând Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo și Albania.
Din punct de vedere al masivelor montane, Alpii Dinarici adăpostesc bijuterii precum Durmitor și Sinjajevina în Muntenegru, Velebit și Dinara în Croația (vârful care dă și numele întregului lanț), Prenj și Maglić în Bosnia și Herțegovina, sau parcurile naționale Tara și Zlatibor în Serbia. Toate aceste ramificații conduc spre sălbaticii Munți Prokletije (Munții Blestemați) la granița dintre Muntenegru, Albania și Kosovo. Aceștia din urmă reprezintă culmea geografică și tehnică a întregului lanț dinaric, culminând cu vârful Maja Jezercë (2694 m) din Albania. Această regiune, unde am ales să urcăm noi, este considerată pe bună dreptate una dintre cele mai izolate și sălbatice zone montane din Europa, oferind un peisaj alpin brut, care păstrează încă ghețari mici și creste zimțate. Însă dincolo de altitudini, acest masiv poartă o încărcătură spirituală aparte. Numele său, Prokletije, nu este doar o descriere a reliefului dur, ci ecoul unor povești vechi despre forțe supranaturale și blesteme care au modelat aceste stânci.
Una dintre cele mai vechi povești legate de numele Munților Prokletije vorbește despre diavolul care, scăpat din iad, ar fi modelat munții într-o singură zi, din pură răutate, lăsând în urmă creste tăioase ca niște lame de cuțit, stânci prăbușite și văi fără ieșire. Voind parcă dinadins să arate cât de supărat era, el a sculptat un peisaj de coșmar, atât de aspru și ostil încât oamenii din vechime erau convinși că un asemenea relief dur și sălbatic nu putea fi rezultatul unei lucrări firești, ci doar al unei forțe demonice dezlănțuite asupra pământului..
O altă poveste, răspândită mai ales în folclorul albanez, vorbește despre o mamă care rătăcea prin munți cu copiii ei, în plină vară, fără să găsească apă. Într-un masiv calcaros, unde izvoarele sunt rare la suprafață, legenda reflectă o realitate crudă. Copiii au murit de sete, iar mama, copleșită de durere, ar fi blestemat stâncile să rămână uscate și arzătoare: „Să nu aveți niciodată apă! Să vă ardă flăcările! Să vă întunece norii!”
În tradiția slavă apare o variantă și mai dramatică. Trei frați, îndrăgostiți de aceeași zână de munte, ajung să se ucidă între ei din gelozie. Mama lor, găsindu-le trupurile la poalele muntelui, ar fi blestemat locul, iar vârfurile s-au transformat, în imaginarul colectiv, în colți negri și ascuțiți. Muntele devine astfel martor și pedeapsă pentru pasiuni duse la extrem.
Există și explicații cu fundament istoric. Relatări din perioada otomană și din conflictele balcanice amintesc dificultățile aproape insurmontabile întâmpinate de armate în încercarea de a traversa masivul. Lipsa drumurilor, vremea imprevizibilă și terenul extrem de fragmentat au transformat Prokletije într-un obstacol temut. Expresia „Prokleta da si”, atribuită unui comandant exasperat, apare ca o reacție de moment, nu ca un episod istoric clar documentat.
Toate aceste legende descriu aceeași realitate. Relieful abrupt, izolarea și caracterul sălbatic au generat povești menite să explice pericolul și suferința asociate cu traversarea acestor munți. În apropierea vârfului Zla Kolata, această impresie se accentuează. Crestele înguste, culoarele abrupte și lipsa unor poteci clare fac ca muntele să pară mai degrabă un adversar decât un simplu obiectiv.
Vârful Zla Kolata 2535m - Alpii Dinarici - Munții Prokletije - Muntenegru
Masivul Prokletije, întins la granița dintre Muntenegru, Albania și Kosovo, este cel mai sălbatic sector al Alpilor Dinarici. Cel mai înalt vârf al întregului masiv este Maja Jezercë, aflat în Albania. Pentru Muntenegru, punctul maxim este Zla Kolata, un vârf de graniță, mult timp rămas în afara atenției.
Pe Bobotov Kuk, după ce am terminat o filmare pe TikTok în care spuneam că vârful este al doilea ca înălțime și că cel mai înalt punct al Muntenegrului este Zla Kolata, un muntenegrean s-a apropiat de mine și mi-a spus, în engleză, că acesta este adevăratul vârf al țării. Când am menționat din nou Zla Kolata, a făcut un gest scurt și apăsat cu mâna, ca și cum ar fi alungat ceva neplăcut. Fața i s-a schimonosit într-o grimasă clară de lehamite, iar tonul s-a schimbat imediat când a spus că „acela e al albanezilor”. Nu a fost o explicație și nici o discuție, ci o reacție instinctivă de respingere.
Gestul și expresia lui spun mai mult despre percepția personală decât despre geografie. Nu am găsit surse istorice care să indice conflicte sau dispute legate de Zla Kolata. Reticența față de acest vârf pare să țină de faptul că se află într-o zonă periferică, locuită majoritar de etnici albanezi, și mai puțin de altitudine sau de datele clare ale măsurătorilor moderne. În contrast, masivul Durmitor, aflat în centrul țării, a fost mai ușor de asumat simbolic ca munte național.
După ascensiunea pe vârful Bobotov Kuk, am coborât pe malul Adriaticii pentru relaxare, dar planurile noastre nu au prea ieșit cum am vrut. După câteva zile, dimineața, la micul dejun, vremea părea decisă să ne pună la încercare. Spre continent, cerul era de un negru amenințător, pregătind o furtună serioasă, în timp ce deasupra mării era încă senin, perfect pentru o nouă zi de lenevit pe șezlong. M-am instalat cu fața spre valuri, ridicând nasul în vântul ce adia ușor dinspre mare, încercând să ignor norii din spatele meu, și i-am spus Erikăi cu o siguranță de meteorolog specialist:
- Imediat mergem pe plajă, azi nu va ploua! Vântul bate dinspre mare și va risipi norii rapid.N-am apucat să terminăm micul dejun în liniște, ploaia mi-a zis să-mi dau foc la diploma de meteorolog. A început liniștită, apoi s-a transformat rapid într-o rupere de nori. Ne-am adunat în grabă catrafusele și ne-am refugiat în cort, fiecare cu câte o carte în mână. După câteva ore, timp în care am terminat de citit, am ieșit afară la fix, dacă mai întârziam zece minute, apa ar fi intrat peste noi. Cortul nostru stătea pur și simplu în mijlocul unei bălți imense. A fost testul suprem de impermeabilitate, iar foaia de sol a cortului a rezistat eroic. Văzând că marea ne gonește, am verificat prognoza pentru Vusanje, locul de unde urma să începem ascensiunea spre Zla Kolata. Acolo, vremea se anunța superbă, cu cer senin și temperaturi de peste 30 de grade. Prevăzător, am rezervat rapid o cabană la un preț bun, 25 de euro pe noapte, pentru două nopți.
Vusanje (Muntenegru) - Stâna - Peștera Ledena Pecina - Pasul Bora - Pasul Qafa Prosllopit - Vârful Zla Kolata 2535 m (Muntenegru)- Vârful Maja Kollates 2552 m (Albania)
Marcaj: Punct alb pe fond roșuCoordonate GPS: Vezi locația
Durata: 9h 52'
Distanța: 26.43 km
Diferență de nivel: ↗↘ 1656 m
Dificultate: dificil
Tipul traseului: dus-întors
Starea marcajelor: buna
Surse de apă: Stana la km 4, izvor amenajat la km 5 de la start.
Track GPS: Vârful Zla Kolata - Prokletije - Muntenegru.
Drumul până în Vusanje a durat considerabil mai mult de trei ore. Google calculează timpul de parcurs de parcă drumul ar fi pustiu. Fie am ales noi cea mai strâmtă variantă, fie așa sunt majoritatea drumurilor din Muntenegru, dar cert este că două mașini nu puteau trece una pe lângă alta fără o prudență extremă. De fiecare dată când întâlneam pe cineva, trebuia să ne oprim pentru a acorda prioritate sau pentru a fi lăsați să trecem. În acele momente, chiar m-am felicitat că nu am venit cu rulota. Ajunși la destinație, am fost întâmpinați de gazdele noastre, etnici albanezi care nu știau o boabă de engleză. Nici eu nu sunt un expert, dar pe lângă ei mă simțeam profesor universitar. Mai mult prin semne, am fost conduși în camera noastră de la etaj. Ulterior am aflat că parterul era ocupat de doi olandezi, dar nu de la gazde am primit informația. Odată intrați în cameră, am descoperit că ușa nici măcar nu se apropia de toc, rămânând un spațiu de câțiva cm. Gazdele au ridicat neputincioși din umeri, așa că am dormit cu ușa „deschisă” toată noaptea. Noroc că nu am avut țânțari.
Seara, în timp ce Erika pregătea cina, in liniștea deplină a serii, în care nici greierii nu se mai auzeau, a răsunat dintr-odată zgomotul infernal al unei rafale de mitralieră. Ne-am uitat unul la altul, nevenindu-ne să credem. Fiind militar în termen în București chiar în timpul Revoluției, am recunoscut imediat sunetul clar de pistol mitralieră. M-am dus la proprietar să cer explicații, dar acesta, cu un gest de o nepăsare totală, a rostit acolo ceva in albaneză, singurul cuvânt pe care l-am înțeles a fost: „Party”. Am tras concluzia că în această zonă uzul armei este perceput diferit, sau poate poliția pur și simplu nu are curajul sau dorința de a interveni în astfel de manifestări locale.
Guest Haus Ulaj - locul nostru de cazare din Vusanje
La ora 8:35 eram pregătiți să pornim pe traseu. După atâtea povești legate de acești munți, știam că cel mai mare inamic de azi va fi canicula și soarele necruțător, motiv pentru care principala grijă era legată de apă și de localizarea izvoarelor potabile, destul de rare în acest relief calcaros.
În ceea ce privește fauna, deși Prokletije adăpostește urși bruni și lupi, aceștia sunt mult mai rari și mai retrași decât în munții noștri, atacurile asupra oamenilor fiind practic inexistente. Adevărata atenție trebuie sporită însă la fiecare pas, deoarece vipera cu corn este adevărata stăpână a acestor versanți stâncoși, camuflându-se excelent pe calcarul încins de soare. Totuși, nu mi-am făcut prea mari griji; teoretic noi, bărbații căsătoriți, ar trebui să fim imuni la veninul de șarpe după atâția ani de antrenament.
La scurt timp de la plecare, am început să ne bucurăm de priveliștile asupra satului Vusanje și spre Ropojanska Dolina, culoarul spectaculos ce duce spre Theth (Albania) și care face parte din faimosul traseu „Peaks of the Balkans”.
Pregătiți de start, ora 8:35
Vedere panoramică asupra satului Vusanje
După circa 1,7 km, asfaltul se termină și lăsăm în urmă ultimele semne de civilizație drumul devenind unul pietruit. De aici, înaintăm prin peisajul arid, având ca reper marcajul specific zonei: un punct alb pe fond roșu. Traseul nostru șerpuiește la început în paralel cu faimosul „Peaks of the Balkans”, dar, așa cum se întâmplă adesea în acești munți, drumurile se vor despărți la un moment dat. Voi reveni cu detalii precise despre aceste bifurcații pe măsură ce înaintăm, pentru a fi ușor de urmărit de oricine dorește să parcurgă acest traseu.
Sfârșitul asfaltului și începutul drumului pietruit
Marcajul de urmat: punct alb pe fond roșu
La ora 9:47 am ajuns la stână, după ce am parcurs 4,3 km de la start. Spre surprinderea noastră, la fel ca pe Bobotov Kuk, am constatat că localnicii sunt foarte întreprinzători și oferă turiștilor produse proprii: brânză proaspătă, iaurt, lapte și pâine de casă, dar și răcoritoare, bere sau cafea pentru cei care au nevoie de un plus de energie. Ne-am propus chiar atunci ca la întoarcere să ne oprim pentru a degusta și cumpăra celebrele lor sortimente de brânză și iaurt.
Tot la stână se găsește și o sursă de apă potabilă, însă după alți 900 de metri de urcare, am întâlnit un izvor amenajat. Atenție: aceasta este ultima sursă de apă de pe traseu! Recomand să vă umpleți toate recipientele aici, deoarece urmează o porțiune aridă unde soarele nu iartă.
Stâna de pe traseul spre Zla Kolata (km 4,3)
Produse locale: brânză, iaurt, bere si cafea.
Ultima sursă de apă amenajată (km 5.2).
În imediata apropiere a izvorului, mai exact după circa 200 de metri, la ora 10:06, am ajuns la bifurcația care desparte traseul nostru de faimosul „Peaks of the Balkans” (POB). În timp ce POB continuă spre stânga, unde există un loc de campare (off-camping) la aproximativ 750 de metri și un izvor la 1,1 km, noi ne menținem direcția. De acolo, POB urcă spre vârful Bora (2.106 m) în drumul său către Plav, unul dintre punctele principale de plecare ale acestui circuit internațional.
La ora 10:16, după încă 10 minute de mers, am întâlnit o a doua bifurcație care duce spre același loc de campare. Deși pe hărțile digitale această potecă nu apare întotdeauna, în realitate este extrem de bine conturată în teren. Noi am ales să continuăm spre dreapta, urcând hotărât spre Pasul Bora, lăsând în urmă varianta spre Plav.
Prima bifurcație: despărțirea de Peaks of the Balkans
A doua bifurcație, bine conturată în teren
Pe măsură ce câștigăm altitudine, terenul devine tot mai accidentat și mai tehnic. Poteca șerpuiește acum printre bolovani uriași și lespezi instabile, specifice reliefului carstic din Prokletije. Fiecare pas necesită atenție sporită, deoarece calcarul, deși oferă o aderență bună pe timp uscat, poate deveni o capcană dacă nu ești precaut. Bolovanii întâlniți pe parcurs ne încetinesc vizibil ritmul, dar în același timp ne oferă o perspectivă tot mai spectaculoasă asupra sălbăticiei din jur.
Înaintare dificilă printre bolovani
Relieful carstic impune o prudență sporită
La ora 10:30 am atins Pasul Bora (1.800 m), un punct extrem de important unde se intersectează mai multe magistrale montane. Acest loc este o veritabilă placă turnantă pentru drumeții din Prokletije: aici regăsim traseul nostru spre vârful Zla Kolata, dar și două variante ale circuitului „Peaks of the Balkans”. Trebuie să menționez că principala rută a circuitului nu trece pe aici, acestea fiind variante de scurtare a traseului.
Prima variantă POB vine dinspre Çerem (Albania) prin Pasul Qafa Borit (1.860 m), coboară apoi pe lângă izvorul menționat anterior și continuă spre vârful Bora și mai departe spre Plav, sau coboară spre Vusanje pe unde am urcat noi. O a doua variantă coboară dinspre Pasul Qafa Prosllopit și vine din Valbonë (Albania). Din acest punct, drumul nostru se suprapune din nou cu POB, continuând să urcăm împreună spre Pasul Qafa Prosllopit, într-un peisaj de o sălbăticie copleșitoare.
Pasul Bora - punct de intersecție important
Sălbăticia munților Prokletije se dezvăluie în toată splendoarea ei pe măsură ce avansăm spre Qafa Prosllopit. Pereții de calcar brăzdați de eroziune și văile adânci, aproape lipsite de vegetație, îți dau senzația că ești pe o altă planetă. Nu degeaba acești munți sunt considerați ultima frontieră de sălbăticie a Europei; aici, natura nu a făcut niciun compromis în fața omului.
Crestele ascuțite ale Munților Blestemați
Contrastul dintre cerul senin și calcarul arid
Urcarea începe să fie din ce în ce mai solicitantă, iar relieful ne scoate în cale câteva praguri și săritori care ne pun abilitățile de cățărători la încercare. Deși necesită puțină atenție la prize, zona nu este expusă și, din punctul meu de vedere, se poate trece pe aici fără probleme. Nu este nevoie de asistență tehnică, cordeline sau alte metode de asigurare, însă un pic de experiență pe stâncă ajută la menținerea unui ritm constant și sigur.
Abordarea primelor praguri stâncoase
Pasaje tehnice ce necesită atenție la prize
La ora 11:05 am ajuns la peștera Ledena Pećina, o prezență imposibil de evitat, deoarece poteca trece chiar pe lângă gura sa de acces. Intrarea este marcată de un portal generos, de aproximativ 5 metri, care se deschide larg în versant la o altitudine de aproape 1.960 m. Primii câțiva metri din poteca ce coboară în peșteră pot fi parcurși ușor, dar pe măsură ce te apropii de marginea abisului, prudența este obligatorie. Din unghiul din care am privit, nu am reușit să văd în aven vreun prag sau fundul, ceea ce nu e de mirare: datele speologice confirmă că aici se cască puțul Evlijan, o cădere verticală amețitoare de aproximativ 135 de metri.
Senzația de adâncime abruptă este copleșitoare și justificată de faptul că Ledena Pećina este un sistem speologic uriaș, cu o adâncime totală de 451 de metri și galerii ce se întind pe mai bine de 2 kilometri. Diferența de temperatură era evidentă încă de la intrare, însă pe măsură ce coboram spre buza avenului, frigul devenea tot mai tăios. Din subteran urcă un curent puternic de aer rece, generat de circulația permanentă între cele două intrări ale cavității; aerul se răcește brusc pe măsură ce spală ghețarii subterani din galeriile adânci, precum „Râul de Piatră”, făcând ca temperatura să scadă cu cel puțin 20°C față de arșița de afară.
Contrastul termic este atât de violent încât cu greu poți rămâne pe marginea abisului mai mult de câteva momente. Deși explorată profesional de speologi, peștera rămâne neamenajată și inaccesibilă drumețului obișnuit fără echipament special, fiind un loc misterios, demn de legendele întunecate ce înconjoară „Munții Blestemați”.
Portalul generos al peșterii de gheață (1.960 m)
Odată ajunși în dreptul peșterii, am realizat că ne aflăm într-un veritabil amfiteatru natural, înconjurați de pereți imenși de stâncă ce par să se prăvălească asupra noastră. În față se contura tot mai clar Pasul Qafa Prosllopit, ceea ce însemna că undeva în stânga lui trebuia să se afle vârful Zla Kolata. Stăteam uimit și priveam pereții abrupți, evaluând pe unde ar putea trece poteca, deoarece din acel unghi nu se întrevedea nicio variantă logică de urcare.
Trebuie să recunosc că, privind din această perspectivă, muntele pare extrem de neospitalier, genul de peisaj care te pune pe gânduri dacă să mai continui sau nu. Totuși, pe măsură ce înaintezi, realizezi că poteca este surprinzător de bine conturată. Chiar dacă la început ascensiunea părea imposibilă, muntele îți permite în cele din urmă accesul, ducându-te pe unde te așteptai mai puțin.
Amfiteatrul de sub Pasul Qafa Prosllopit
Căutând traseul prin marea de calcar
La ora 11:40 am ajuns sub Pasul Qafa Prosllopit. Deși mai aveam circa 100 m până sus în pas, poteca noastră a continuat spre stânga, abandonând din nou traseul POB care mergea spre pas și apoi cobora dincolo, în Albania, spre Valbonë. Aici, în pas, se află frontiera de stat dintre Albania și Muntenegru. Am preferat să urmăm poteca conturată deoarece nu aveam siguranța unui acces facil dinspre frontieră înapoi în ruta noastră; nu ne făceam griji din cauza liniei de demarcație, ci pur și simplu nu doream să riscăm să fim nevoiți să ne întoarcem în același punct dacă terenul ar fi fost impracticabil.
Poteca urcă pe curbă de nivel pe sub vârful Zla Kolata până când ajunge la baza vârfului Dobra Kolata. După câteva sute de metri, am zărit în sfârșit Șaua Prevoj Kolata, situată între vârfurile Dobra Kolata (2.525 m) și Zla Kolata (2.535 m). Acesta era punctul unde trebuia să ajungem. Odată aflați aici, am început să deslușim clar poteca de urcare spre șa, mai ales că în față am observat un grup mai mare de turiști care ne confirma direcția corectă.
Pasul Qafa Prosllopit - granița dintre Albania si Muntenegru
Vedere spre Dobra Kolata și Zla Kolata
Ajunși sub vârful Dobra Kolata, descoperim că poteca continuă pe o brână spectaculoasă, suficient de îngustă cât să dea emoții celor care au teamă de înălțime. Ca să vă faceți o idee, imaginați-vă un abrupt de peste 400 de metri în verticală; practic, cărarea taie muntele în diagonală, șerpuind spre Șaua Prevoj Kolata. De aici și până în șa, avem de parcurs mai mult de un kilometru pe brâna cu pasaje înguste, peste săritori și trepte care, privite de la distanță, te fac să stai și să te întrebi: „Pe unde dracu’ urc mai sus?”.
Este fascinant cum muntele te surprinde: privind de jos, din zona peșterii, abruptul părea de netrecut și eram aproape convins că va trebui să ocolim vârful Dobra Kolata pe undeva prin spate. Ei bine, realitatea din teren ne-a demonstrat cât de imprevizibil poate fi relieful; poteca este incredibil de bine configurată și, deși expusă, nu este atât de grea pe cât părea de departe, oferind o experiență de neuitat deasupra hăului.
Traversarea brânei sub vârful Dobra Kolata – o secțiune spectaculoasă a traseului
Privind înapoi, descoperim întreaga căldare de unde am urcat. De sus în jos, se distinge clar poteca ce șerpuiește spre Pasul Qafa Prosllopit, iar portalul peșterii, care de aproape ni se păruse monumental, se observă acum ca un punct discret în munte. Pare atât de mic de aici, deși știam ce ditamai gaura se cască în realitate acolo. Perspectivele se schimbă odată cu altitudinea, iar masivul începe să-și dezvăluie adevărata dimensiune.
Perspectivă asupra căldării glaciare și a potecii ce urcă spre Pasul Qafa Prosllopit.
Încă de la baza vârfului, de când am început urcarea pe brână, am tot depășit grupuri mici de persoane de vârste apropiate nouă, adică tinerei ușor trecuți de 50 de ani. Salutând în engleză, nu prea aveai cum să-ți dai seama inițial că toți făceau parte dintr-un grup organizat, cu ghid, care urca spre Zla Kolata. Ajunși sus în șa, am mai găsit tolăniți pe iarbă încă vreo 20 de persoane. Astfel am descoperit că era vorba de un grup de aproximativ 40 de munțomani de la un club alpin din Polonia. La cât erau de împrăștiați pe munte, numai organizați nu păreau. Evitând aglomerația, am decis să nu facem pauză acolo și am continuat imediat urcarea spre vârf.
șaua Prevoj Kolata — momentul în care am decis să ne continuăm drumul spre vârf fără pauză.
Perspectivele se deschid larg și, pentru prima dată, vedem crestele zimțate din Albania. Par atât de sălbatice și de neatins, încât stai și te gândești că legendele locului chiar se adeveresc (foto 1). În stânga, am observat imediat un vârf nu foarte îndepărtat, care părea că poate fi atacat destul de ușor. Dacă inițial am urcat cu ideea fixă de a bifa Zla Kolata și Dobra Kolata, acesta este momentul în care mi-a răsărit un gând nou în „bibilică”: ce-ar fi să atingem un vârf din Albania? În timp ce Dobra Kolata are „doar” 2.525 m, vârful Maja Kollatës depășește chiar și Moldoveanu nostru, având o altitudine de 2.552 m. Cred că oricine ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel, alegând varianta care îți permite să depășești maximul din România (foto 2).
În stânga, panorama spre crestele Albaniei; în dreapta, i Maja Kollatës (2552 m).
Din Șaua Prevoj Kolata, observăm că poteca ne duce prin spatele vârfului Zla Kolata, ocolind astfel abrupturile atât de neprimitoare. La ora 12:49 am plecat din șa, iar cele câteva sute de metri le-am parcurs foarte rapid, diferența de nivel fiind relativ mică. La ora 13:05 am atins obiectivul principal al drumeției noastre: acoperișul muntenegrenilor. Mai sus de atât nu se poate în Muntenegru! Pe vârf nu găsim un indicator sau o bornă oficială care să-ți spună clar: „Pune, bă, bocancul aici!”. Pe momaia de pietre care indică vârful, am descoperit că cineva scrisese cu vopsea „Zla Kolata” și altitudinea de 2.534 m.
Există veșnica problemă cu diferențele de altitudine de pe hărțile studiate; eu văzusem că vârful are 2.535 m. Dar nu acesta este principalul motiv pentru care am hotărât să scriu pe blog cifra de 2.535 m, ci faptul că vârful are exact altitudinea vârfului meu preferat din Munții Făgăraș: Negoiu. Imediat după noi au ajuns doi băieți din Serbia, cu care ne-am felicitat reciproc. Spre surprinderea noastră, nici aici nu ne-am întâlnit cu localnici, ci doar cu turiști străini. Este un fenomen pe care l-am remarcat și pe Korab, în Macedonia, unde am dat peste canadieni și cehi, sau pe Mytikas, în Grecia, unde am stat de vorbă cu australieni, neozeelandezi și olandezi.
Perspective de pe „acoperișul” Muntenegrului. În dreapta, Maja Kollatës ne așteaptă la granița cu Albania.
Pentru a înțelege mai bine proporțiile acestui masiv și spectacolul oferit de urcarea pe acest munte, vă invit să urmăriți clipul de mai jos. Am surprins aici drumul spre cel mai înalt punct din Muntenegru, Zla Kolata, și momentele în care muntele ne-a testat limitele și ne-a răsplătit cu panorame incredibile.
Video: Ascensiunea spre vârful Zla Kolata și peisajele sălbatice din Prokletije.
Pe vârf am zăbovit ceva mai mult de 30 de minute, pentru că meritam din plin. Ne-am lăsat pur și simplu pierduți în zări. N-ai cum să nu belești ochii fermecat când vezi atâtea culmi zimțate care te înconjoară. Este momentul acela de liniște deplină în care realizezi de ce bați atâta drum și, mai ales, cât de norocoși am fost să avem o vizibilitate perfectă.
Mi-au venit în minte numeroasele dăți când, ajunși pe alte vârfuri, nu am văzut absolut nimic în afară de un zid de ceață densă. De multe ori, nici măcar nu puteam face o pauză scurtă din cauza frigului pătrunzător sau a vântului turbat care încerca să ne arunce de pe munte. De aceea, prețuiesc fiecare minut aici, sus. În fond, am spus-o mereu: ascensiunea este despre drumul în sine și despre efortul depus, iar priveliștile de pe vârf sunt doar un bonus superb pe care muntele alege, sau nu, să ți-l ofere.
Panoramă 360 de grade de pe Zla Kolata – crestele sălbatice ale masivului Prokletije.
Plecăm de pe vârf mai mult decât încântați, dar și grăbiți de faptul că grupul numeros al polonezilor începuse urcarea. Erika a fost de acord cu propunerea mea de a merge pe Maja Kollatës, dar cu condiția să nu mai urcăm și pe Dobra Kolata. Într-un fel, acum când scriu aceste rânduri, îmi pare puțin rău că nu am atins și acel vârf, dar atunci existau motive solide să nu forțăm: ascensiunea finală urma să fie oricum lungă, atât ca distanță, cât și ca elevație cumulată.
Ajungem rapid spre șa, dar abandonăm cărarea ce duce spre Prevoj Kolata și pornim „la liber”, fără potecă, spre noul nostru obiectiv. În spate, se vede grupul polonezilor șerpuind spre vârful tocmai părăsit, în timp ce în fața noastră se întinde calea spre Maja Kollatës: un teren sălbatic, fără marcaje sau cărări bătătorite. Este un semn clar că puțini sunt cei care aleg să atingă și acest vârf „albanez”.
Foto 1: Aglomerația spre Zla Kolata. Foto 2: Liniștea și sălbăticia spre Maja Kollatës.
Este ora 14:00 și estimez că mai avem de parcurs aproximativ un kilometru până pe vârf, cu condiția să nu dăm peste vreo fisură în munte care să ne oblige la un ocol mai mare. În prima fotografie se observă abruptul colosal ce se cască sub vârful Maja Kollatës, pe care suntem nevoiți să îl ocolim. După circa 10 minute, ajunși la baza superioară a peretelui, vedem cu ușurare că restul căii noastre spre vârf nu va fi îngreunată.
Abruptul colosal de sub Maja Kollatës pe care a trebuit să îl ocolim.
Perspectiva se schimbă și calea spre vârf devine mult mai accesibilă.
La ora 14:21 ajungem pe vârful Maja Kollatës. Distanța de 1,2 km am parcurs-o chiar mai repede decât am crezut, mai ales că am venit fără potecă, pe o pajiște alpină ce nu ne-a pus probleme. La fel ca pe Zla Kolata, nici aici nu găsim o bornă oficială, așa că am contribuit cu pietre la momâile de pe vârf, așa cum facem de fiecare dată când ajungem în situații similare. În spate se vede vârful Zla Kolata, de pe care tocmai am venit, dar și Dobra Kolata, căruia îi promit solemn că nu va scăpa de bocancul meu data viitoare.
Momentul victoriei pe Maja Kollatës – contribuția noastră la momâia vârfului.
Privind înapoi spre giganții Muntenegrului: Zla Kolata și „restanța” Dobra Kolata.
Copleșit de atâtea vârfuri și de minunatul loc în care am ajuns, nu pot să nu remarc faptul că încă nu am urcat pe un munte atât de spectaculos. Desigur, frumosul este relativ și nu este obligatoriu să ne placă tuturor aceleași lucruri.
Ideea este simplă: avem o țară frumoasă, care merită lăudată, dar când aud expresia „avem cea mai frumoasă țară din lume”, mă gândesc că cei care aruncă această afirmație nu au ajuns niciodată pe acest vârf din Prokletije. Copleșit de imagini, am simțit nevoia să îmi exprim dezacordul față de acest naționalism exagerat care ne limitează orizonturile. Vă las mai jos clipul de pe vârf, unde am încercat să surprind nu doar peisajul, ci și această stare de spirit:
Video: Gânduri sincere de pe vârful Maja Kollatës (2552 m).
Erika și contrastul superb dintre rochia vaporoasă și asprimea muntelui.
Spectacolul panoramei din vârful Maja Kollatës (2552 m).
Ora 14:48 ne prinde deja pe coborâre, părăsind vârful cu acea satisfacție a misiunii îndeplinite. Pornim spre Șaua Prevoj Kolata (cunoscută și sub denumirea albaneză de Qafa e Prevalit), locul strategic care marchează începutul adevăratei provocări tehnice a acestui traseu. Această dublă denumire se datorează faptului că masivul Prokletije este situat chiar pe granița dintre Muntenegru și Albania, iar termenii de „Prevoj” și „Qafa” înseamnă același lucru în cele două limbi: „pas” sau „șa”.
Deși pajiștile alpine ne-au permis un ritm bun la urcare, acum perspectiva se schimbă radical. După circa 40 de minute de mers, terenul începe să se „rupă”, iar poteca devine fragmentată, obligându-ne la o atenție sporită. Ne apropiem rapid de zonele unde calcarul devine friabil și unde panta se înclină periculos. Este momentul în care oboseala acumulată trebuie gestionată cu grijă, deoarece fiecare priză de mână și fiecare plasare a bocancului contează enorm pe aceste porțiuni expuse. Urmează acele secțiuni care îți testează nu doar echilibrul, ci și stăpânirea de sine.
Direcția de coborâre către Șaua Prevoj Kolata, sub cerul vast al Dinaridelor.
Terenul devine accidentat, semn că urmează pasajele tehnice ale traseului.
Pragurile stâncoase, poteca îngustă și pantele abrupte necesită într-adevăr o atenție maximă; o alunecare în aceste porțiuni expuse poate fi fatală, iar muntele nu iartă nicio eroare. Totuși, asta nu înseamnă că traseul este alarmant de dificil sau de netrecut pentru un drumeț experimentat. Cu abilități de descățărare, calm și multă atenție, am depășit portiunea tehnică, lăsând acasă orice urmă de aroganță. Pe munte, respectul este singura monedă care îți garantează întoarcerea în siguranță.
Concentrare maximă pe pragurile de calcar.
Căutând cele mai bune prize pentru picioare.
Muntele nu iartă, dar te răsplătește dacă îl respecți.
Ținând cont că ne întoarcem în Vusanje pe același traseu, nu are rost să încărcăm acest articol cu și mai multe poze. La ora 15:57 am trecut pe sub Pasul Prosllopit (2039 m / Qafa Prosllopit), iar după alte 15 minute am lăsat în urmă și peștera Ledena Pećina. Pasul Bora l-am bifat pe la ora 16:49 (foto 1), apoi am ajuns la stâna unde ne făceam planuri mari să cumpărăm brânză și iaurt proaspăt de la localnici.
Era deja ora 17:30 și stâna era plină de turiști, majoritatea veniți de pe celebrul traseu Peaks of the Balkans (POB). Din păcate, stocul de brânză și iaurt fusese deja epuizat, așa că ne-am mulțumit cu câte o bere. (foto 2).
Ajunși la cazare la ora 18:25 (foto 3), am făcut cunoștință cu vecinii de la parter, doi tineri olandezi cam de o seamă cu fiul nostru. Seara, în timp ce povesteam despre traseu, i-am servit cu palincă de prună făcută de mine. Au fost impresionați atât de tăria alcoolului, cât și de gustul natural. Când m-au întrebat ce beau, le-am spus în glumă: „These are Dracula’s Tears” (Acestea sunt Lacrimile lui Dracula) și de aceea băutura este atât de puternică. Ne-am amuzat copios explicându-le procesul de fermentare și dubla distilare necesară pentru a obține aceste „lacrimi”. La un moment dat, s-a auzit din nou o rafală de armă în depărtare, iar unul dintre ei a tresărit, întrebându-mă îngrijorat: „Is this a Kalashnikov?”. De data aceasta l-am liniștit eu: „Just a party, relax. Enjoy your drink!”.
Pasul Bora la ora 16:49.
Răcorindu-ne cu o bere rece la stâna din Vusanje.
Cazarea din Vusanje, locul poveștilor de seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru comentariu îți vom răspunde cât mai curând posibil.