Dacă ești în căutarea unei drumeții spectaculoase pe insula Rodos, departe de plajele aglomerate, Jacob's Canyon (cunoscut local sub numele de Sideritisa) este o destinație sălbatică ce merită explorată. Situat la poalele impunătorului munte Attavyros, acest canion secat oferă un peisaj geologic fascinant, modelat de forțele naturii. În acest articol, te invităm să parcurgi alături de noi un traseu presărat cu bolovani uriași, pereți de calcar stratificați și liniștea deplină a muntelui. Vom discuta despre cum poți ajunge aici dinspre satele Embonas sau Siana, care este nivelul de dificultate al traseului și de ce prudența este esențială atunci când întâlnești pragurile de stâncă ale Sideritisei. Fie că ești un drumeț pasionat sau un fotograf în căutarea unor cadre unice în Grecia, acest ghid îți va oferi toate detaliile necesare pentru o aventură în siguranță.
Unde se află Jacob’s Canyon și cum ajungi acolo?
După ce am coborât de pe vârful Attavyros, știam că avem de parcurs circa 7 km până la următoarea oprire, distanță pe care, în mod normal, am fi făcut-o în vreo 10 minute. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe serpentine. Nu poți pur și simplu să treci nepăsător pe lângă priveliștile astea, așa că am tras pe dreapta într-o parcare amenajată pe marginea drumului. Am zăbovit acolo câteva minute belind ochii la linia orizontului, încercând să deslușim unde se termină marea și unde începe cerul. Nuanțele cerului și ale Mediteranei erau aproape la fel, iar mirajul creat te lăsa pur și simplu fără cuvinte. A fost locul perfect în care să te lași pierdut în peisaj și în adierea plăcută a vântului.
Jacob’s Canyon se află într-o zonă pitorească a insulei, chiar la granița dintre regiunile verzi și coasta stâncoasă. Mai exact, intrarea în traseu este situată aproape la jumătatea drumului principal care leagă satele Embonas și Siana.
Sideritisa vs. Jacob’s Canyon: O dilemă a denumirilor
Înaintând spre intrarea în canion, am dat peste o mică dilemă. Pe Google Maps zona apare sub numele de Sideritisa Canyon, în timp ce pe unele aplicații și track-uri de drumeție este menționat ca Jacob's Canyon.
Diferența vine din felul în care s-au format, în timp, denumirile turistice și locale:
- Sideritisa Canyon este numele care apare frecvent pe hărțile comerciale și platformele online. Originea exactă a denumirii nu este pe deplin documentată, dar este cea mai răspândită la nivel local.
- Jacob's Canyon este numele sub care canionul a devenit cunoscut în comunitatea internațională de drumeție, fiind preluat în track-uri GPS, bloguri și ghiduri moderne. Numele nu are nicio legătură antică sau istorică, ci provine foarte probabil de la un drumeț străin, numit Jacob, care a parcurs și a popularizat traseul, iar denumirea s-a propagat ulterior în mediul online.
Părerea mea, deși folosesc numele de Jacob's Canyon în acest articol pentru că așa îl veți găsi pe majoritatea track-urilor GPS online, consider că denumirea corectă și morală este Sideritisa. Argumentul principal este chiar natura locului: numele Sideritisa provine, cel mai probabil, de la planta Sideritis (celebrul ceai de munte grecesc), care crește pe culmile aride ale Rodosului. În limba greacă, sideros înseamnă fier, o referire directă fie la proprietățile terapeutice ale plantei (folosită din antichitate pentru vindecarea rănilor făcute de arme de fier), fie la rezistența ei în condiții extreme. A boteza un canion după un drumeț numit Jacob, doar pentru că el a fost primul care a urcat un traseu pe internet, mi se pare o formă de ignoranță față de istoria locului. În drumeție, numele unui loc aparține celor care l-au trăit și l-au prețuit timp de generații. Așa cum în România păstrăm cu sfințenie toponimii precum Piatra Craiului, Ceahlău sau Vânătarea lui Buteanu, nume care descriu legenda sau relieful, la fel și aici, Sideritisa reprezintă identitatea reală, botanică și istorică a zonei. Jacob a fost doar un turist inspirat, dar muntele aparține tradiției.Așadar, stai liniștit, vorbim despre același loc. Nu sunt două canioane diferite, ci doar unul singur pe care fiecare l-a botezat cum i s-a părut mai convenabil.
Dificultatea traseului și echipamentul necesar
- Data: 28.06.2023
- Coordonate intrare în traseu:Sideritisa Canyon (Jacob's Canyon)
- Durata: 1h
- Distanta parcursa: 0,6 km
- Diferențe de nivel: 100m
- Dificultate: usor
- Starea marcajelor: marcaje lipsa
- Tipul Traseului: dus-intors
- Surse de apa: fara sursa de apa
- Obiective:Jacob's Canyon, Insula Rodos. (Sideritisa Canyon)
Distribuie pe:
Aventura noastră în canion începe, practic, cu un mic detaliu, dar esențial. Așa cum puteți vedea în fotografie, am parcat bondarul argintiu, așa cum am denumit mașina închiriată de noi pe insulă, pe marginea drumului, cu vreo 100 de metri după ce am trecut de intrarea în traseu. Am găsit acolo un mic refugiu, un loc perfect unde poți lăsa motorul să se odihnească în afara carosabilului, fără nicio grijă.
Deși cu capacități limitate, bondarul s-a dovedit a fi un partener de drum suficient pentru serpentinele Rodosului, purtându-ne cu entuziasm spre toate obiectivele vacanței noastre. Îți recomand să găsești un loc de parcare similar, deoarece chiar în punctul de unde pornește poteca, drumul se frânge într-o curbă strânsă de aproape 90 de grade. Acolo, marginea este străjuită de parapeți, iar linia continuă și lipsa spațiului fac oprirea imposibilă în condiții de siguranță.
După ce ne-am asigurat că mașina este la adăpost, am luat-o la pas înapoi spre începutul traseului. Câteva sfaturi utile referitoare la închirierea unei mașini am povestit pe larg aici: Vârful Attavyros, insula Rodos.
După ce ne-am asigurat că suntem suficient de zâmbitori și echipați corespunzător arșiței de pe insulă, cu pălării de soare, cremă cu factor de protecție generos, ochelari de vedete montane, bidonul plin de apă și bateriile încărcate la maximum, am pornit la drum.
Poteca începe practic imediat lângă drum, chiar în acea curbă strânsă de 90 de grade pe care o menționam mai devreme. Chiar dacă la prima vedere locul pare stâncos și arid, dacă te uiți cu atenție pe lângă balustrada de protecție a șoselei, vei observa imediat cărarea deja formată și bătătorită de pașii turiștilor care au trecut pe aici înaintea noastră. Este poarta de intrare spre o altă lume, unde zgomotul mașinilor este înlocuit rapid de ecoul pereților de stâncă.
Imediat ce am coborât de pe asfalt, am dat cu ochii de o imagine care, deși pitorească, ascunde o realitate îngrijorătoare: albia complet uscată a râului care străbate canionul. În fotografia următoare se vede clar podul peste care trece șoseaua, însă dedesubt, în loc de susurul apei, nu găsești decât pietre albe, șlefuite de fluxurile de altădată.
Din păcate, aceasta este o problemă cronică pe care am observat-o în toată Grecia. Pe timpul verii, râurile seacă în întregime, ele fiind alimentate doar în perioadele cu ploi abundente sau iarna, când se topesc zăpezile de pe culmi. Apa pare să dispară cu totul în subteran, lăsând în urmă doar aceste albii secate din piatră.
Trist este că acest fenomen al dispariției apei nu mai este doar o caracteristică a peisajului mediteranean. Începem să resimțim această secare a râurilor și în România, un semnal de alarmă că echilibrul naturii este din ce în ce mai fragil peste tot. Să mergi prin albia unui râu unde ar fi trebuit să fie viață și să auzi doar scrâșnetul propriilor pași pe pietrișul uscat este o experiență care te pune pe gânduri.
Și aici apare întrebarea care ne-a urmărit pe tot parcursul drumului prin albia aridă: oare ce se întâmplă cu adevărat? Să fie oare doar un ciclu natural sau suntem martorii unui efect direct al schimbărilor climatice, cauzate de poluarea și amprenta noastră, a tuturor? Este o întrebare retorică, dar răspunsul pare să se scrie singur sub ochii noștri, prin fiecare râu care nu mai ajunge la destinație.
După ce am lăsat în urmă întrebările, canionul a început să ne ceară atenția în cel mai serios mod. Peisajul s-a schimbat radical, pereții de stâncă au început să se strângă, creând un sentiment ușor claustrofob, în timp ce albia a devenit presărată cu bolovani imensi. Aceștia par puși cu mâna de zeii mitologici chiar în calea apei care, odinioară, mătura totul în trecerea ei pe aici. Acești giganți de piatră, șlefuiți de forța viiturilor de altădată, dau traseului un aspect spectaculos și sălbatic. Să te strecori printre ei, în liniștea deplină a canionului, te face să realizezi cât de mic ești în fața forțelor care au sculptat acest loc de-a lungul mileniilor.
Am simțit nevoia să lăsăm și noi un semn, o mică dovadă a trecerii noastre prin liniștea canionului. Ne-am oprit preț de câteva minute și, cu răbdare, am început să adunăm pietre din albia secată pentru a construi o momâie, așezând cu grijă piatră peste piatră într-un echilibru fragil. Nu este doar un reper pentru viitorii drumeți, ci un mic altar al recunoștinței pentru frumusețea sălbatică pe care am descoperit-o aici.
Privind în sus, spre pereții care ne flancau, am fost impresionați de spectacolul oferit de straturile de roci sedimentare. Este fascinant să observi cum s-a scris istoria geologică a insulei, straturi peste straturi de calcar și conglomerate, depuse în perioade diferite, sunt acum expuse privirii.
Aceste formațiuni s-au născut în adâncurile mării, prin acumularea de sedimente și organisme marine de-a lungul mileniilor, fiind ulterior ridicate la suprafață de forțele tectonice imense care au modelat întregul arhipelag Dodecanez.
Înaintarea noastră a fost oprită brusc de un prag înalt de câțiva metri, care se ridica vertical în fața noastră ca un zid. Privind de jos, am realizat imediat că, deși tentația de a merge mai departe era uriașă, prudența trebuia să aibă ultimul cuvânt.
Nu am avut la noi echipamentul necesar pentru o astfel de escaladă, în acest punct, o cordelină ne-ar fi fost extrem de utilă pentru a asigura urcarea în siguranță. Fiind abia în prima zi de vacanță, am decis că nu are rost să riscăm un eveniment neplăcut care să ne strice vacanta. Cu o listă lungă de obiective care ne așteptau pe insulă, siguranța a devenit prioritară în fața curiozității de a vedea ce surprize se mai ascund după colț.
Așa cum se vede și în fotografie, înălțimea pragului raportată la noi face ca orice tentativă de „free solo” (cățărare fără asigurare) să fie riscantă pe o astfel de rocă.
Dincolo de dificultatea tehnică a pragului, mai exista un factor decisiv care ne grăbea întoarcerea: canicula. Soarele amiezii începuse să bată direct în interiorul canionului, iar pereții de stâncă, care cu puțin timp în urmă ne ofereau adăpost, deveniseră acum adevărate radiatoare care emanau o căldură sufocantă. În plus, gândul ne zburda deja spre răcoarea mării. Erika, în mod special, abia aștepta să ajungem la plaja Kopria, un mic colț de paradis despre care aflasem că este locul perfect dupa o zi de explorare. Motivația unei băi în apele cristaline a fost mai puternică decât dorința de a escalada zidurile Sideritisei, așa că am decis să facem cale întoarsă spre bondarul argintiu.
Am adunat toate experiențele noastre de pe insulă într-o singură pagină dedicată explorării Rodosului.
💬 Gândul tău contează: Dacă acest ghid ți-a fost util, m-ar ajuta enorm un scurt comentariu. Pe tine nu te costă nimic, însă pentru mine este dovada că munca depusă nu este în zadar. Mai mult, impresiile sau completările tale pot ajuta alți cititori să descopere mai ușor acest loc. Dacă ai ceva de adăugat sau o întrebare, lasă un semn mai jos.
Mulțumesc și drumuri bune!
Distribuie pe:
Acces: Embonas - Jacob's Canyon
Dacă ți-a plăcut dă un like paginii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru comentariu îți vom răspunde cât mai curând posibil.