Cetatea Colț - Cetatea Cnezială a Cândeștilor Suseni, Râu de Mori
Fortăreața medievală a cnezilor Cândeștilor, inspirație pentru „Castelul din Carpați" al lui Jules Verne, dominând Valea Răușorului din inima Retezatului.
Cetatea Cnezială a Cândeștilor, cunoscută în toată zona sub numele de Cetatea Colț, este principala mândrie a Văii Răușorului și una dintre cele mai fascinante ruine medievale din Carpații Meridionali. Situată în satul Suseni, comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, fortăreața domină de deasupra Mănăstirii Colț-Suseni și se distinge, în zilele senine, de la mare distanță, din mijlocul Depresiunii Hațegului.
Am ajuns la Cetatea Colț în a doua zi a unui weekend de drumeție în zona Retezat. Ziua anterioară o petrecusem parcurgând un circuit lung în Munții Tarcu, în care atinsesem nu mai puțin de nouă vârfuri montane, cu o distanță totală de peste 34 de kilometri. Pentru a doua zi am ales ceva mai lejer: să pornim pe urmele lui Jules Verne și să parcurgem traseul complet spre cetate, dinspre ambele capete, pentru a oferi un ghid cât mai complet celor care vor să vină aici fie din direcția Suseni, fie din direcția Nucșoarei.
Cetatea Colț, istorie și legendă
Cetatea Colț este singurul monument medieval cu un vechi nume românesc din tot districtul Hațegului și din provincia Transilvaniei, în general, provenind de la forma pintenului de stâncă pe care este ridicată. Familia constructoare a fost cea a cnezilor, mai târziu a nobililor români din Râu de Mori, a căror ramură principală s-a tras dintr-un anume Cânde. Însuși numele Cândea vine de la o poreclă a timpului, „Nicolaus dictus Kende", cu sensul de „Nicolae zis căpetenie". Începând de la sfârșitul secolului al XV-lea, familia a adoptat numele de Kendeffy, pentru a se distinge de o ramură cadetă și pentru a fi în ton cu mentalitățile nobiliare ale epocii.
Cetatea a pornit de la un donjon, din care astăzi se conservă trei niveluri. Ea exista deja la sfârșitul secolului al XIV-lea, urmând probabil cetății regale de la Hațeg (Subcetate). Pintenul stâncos pe care este așezată este separat de masivul muntelui printr-un șanț sec, peste care trecea un pod mobil. Forma finală descoperită este aproximativ triunghiulară: cetatea era apărată spre nord, est și sud prin curtine, iar spre vest de o prăpastie. Inițial bazată pe rezistența curtinelor și a donjonului pătrat, apărarea ei a fost întărită ulterior, în secolul al XVII-lea, cu două turnuri poligonale prevăzute cu metereze.
Legenda cetății este vie în amintirea colectivă a locuitorilor prin povestirile despre zidirea ei miraculoasă, despre vitejii săi apărători și mai ales despre frumoasa Ileana Cândea, care se spune că torcea fire de aur. Documentele vremii amintesc că unul dintre Cândești a fost chiar călugăr, probabil Nicolae sau Nicodim, iar contribuția familiei la ridicarea și recondiționarea bisericilor din Râu de Mori și Suseni-Colț este bine cunoscută istoricilor regiunii.
Cronologie pe scurt
Înainte de 1377: Atestarea documentară a bisericii din Râu de Mori datează din 1377, an în care familia Cândea o lasă în grija țăranilor ortodocși din sat. Cetatea Colț a fost construită anterior acestui an, când familia cnezului s-a mutat în ea din motive politice și de apărare. Tot atunci fusese ridicată și biserica de la Suseni, cea care astăzi este Biserica Mănăstirii Colț.
1430: Drept recompensă pentru vitejia Cândeștilor în luptele împotriva năvălirilor externe, familia primește în administrare „Porțile de Fier ale Transilvaniei" (actuala Vamă Zeicani), importantă poartă de intrare în Transilvania dinspre Banat și sursă considerabilă de venituri.
18 decembrie 1462: Un act documentar atestă că Ioan Cânde și fratele său Ladislau, oameni de încredere ai lui Iancu de Hunedoara, obțin dreptul de stăpânire asupra turnului de la Subcetate.
Sfârșitul secolului al XV-lea: Stăpânii de la Colț adoptă numele de Kendeffy. Cetatea devenise o fortăreață adevărată, cu ziduri de curtină capabile să facă față artileriei.
Mijlocul secolului al XVII-lea: Cetatea a fost implicată în lupta împotriva invaziei turco-tătare. Liniștea ei a fost răscumpărată de la turcii veniți dinspre Banat, ocazie cu care au fost ridicate cele două turnuri poligonale de colț.
Cetatea Colț și Jules Verne
Renumele familiei Kendeffy și silueta spectaculoasă a cetății au contribuit la geneza unor povești romantice ajunse în marea literatură. Cea mai bine cunoscută rămâne „Castelul din Carpați" al lui Jules Verne, publicat în 1892 la editura Hetzel din Paris.
Conform tradiției locale, prezentată pe panourile informative de la cetate, există o perioadă cuprinsă între 1882 și 1886 în care niciunul dintre biografii romancierului, inclusiv rude ale acestuia, nu a reușit să stabilească cu certitudine traseul călătoriilor sale în căutare de inspirație. Jules Verne era și un împătimit navigator, posesor al mai multor iahturi cu care a colindat Marea Nordului și Mediterana. Legenda locală susține că în acea perioadă el ar fi vizitat Transilvania și că povestea de dragoste din roman ar fi inspirată de o experiență personală cu Luiza Teutch, o tânără din Homorod, județul Brașov, care ar fi fugit în ziua nunții sale și l-ar fi însoțit pe scriitor într-o călătorie mai lungă prin regiune.
Indiciile care susțin legătura romanului cu Cetatea Colț sunt, în parte, geografice și criptate, după stilul caracteristic al lui Verne: personajul „jupânul Koltz" (ca Colț), satul „Werst" (localitate din Retezat), „Patak" (traducerea maghiară a cuvântului Răușor, râul care curge la poalele cetății). La acestea se adaugă ilustrația din ediția Hetzel a romanului, în care turnul cetății seamănă izbitor cu donjonul Cetății Colț. Cu toate acestea, nicio sursă de arhivă nu confirmă cu certitudine vizita lui Jules Verne în zonă, iar această conexiune rămâne la granița dintre tradiție locală și ipoteză istorică.
Oricare ar fi adevărul, Cetatea Colț este astăzi un simbol al zonei Retezat-Hațeg, și merită vizitată atât pentru valoarea ei istorică certă, cât și pentru farmecul legendelor pe care le poartă.
Am parcurs ambele variante de acces spre cetate, mergând dus dinspre Suseni și întorcându-ne dinspre Nucșoara. Descrierea de mai jos urmărește această ordine, pentru a oferi un tablou complet al traseului din ambele direcții.
1. Start: Schitul Colț, Suseni (ora 10:30)
Punctul de plecare este la Schitul Colț, accesibil pe DJ686 dinspre Râu de Mori, urmând semnele spre Suseni și Răușor. Parcarea este generoasă, suficientă inclusiv pentru rulote sau autorulote. Chiar înainte de podul rutier peste care se vede mănăstirea, se desprind spre stânga potecile de pădure care urcă spre cetate. Accesul spre cetate pornește fără marcaje oficiale, dar poteca este bine conturată și ușor de urmărit.
2. Poteca prin pădure, bifurcația dinspre Nucșoara (ora 10:47)
Poteca largă urcă lin prin pădure. După circa 700 de metri ajungem la o bifurcație importantă, unde se întâlnesc marcajele Punct Roșu (PR), care vin dinspre Suseni (cel de pe care am urcat noi), cu cel de Triunghi Albastru (TA), ce urcă dinspre Nucșoara. Continuăm spre dreapta, în direcția cetății. Lumina de octombrie filtrată prin fagi galbeni și portocalii dă o calitate deosebită acestui segment de drum.
Bifurcația traseelor, ora 10:47Loc de popas amenajat, chiar înainte de cetate, ora 10:55
3. Cetatea Colț (ora 11:00)
La aproximativ 30 de minute de la plecare ajungem la cetate. Ruina este accesibilă doar dinspre răsărit, trecând peste urma unui șanț de apărare care izola platoul stâncos de masivul muntelui. Turnul-locuință (donjonul), conservat pe trei niveluri, se ridică pe pintenul cel mai înalt, de unde privești în jos spre Mănăstirea Colț-Suseni și spre văile ce se deschid spre Depresiunea Hațegului.
Zidurile de curtine păstrate, turnurile poligonale ale fazei a doua de construcție și urmele fundamentelor a două încăperi dreptunghiulare din zona nord-vestică a incintei compun un ansamblu medieval autentic, care nu necesită nicio restaurare reconstituită pentru a impresiona. La cetate există și un panou informativ detaliat, cu cronologia istorică a familiei Cândea și cu legenda Jules Verne.
Cetatea Colț, vedere de ansambluLoc de popas amenajat cu mese și bănci lângă cetate
4. Continuare spre Nucșoara, Via Transilvanica (ora 11:20 – 12:20)
Noi am continuat după vizitarea cetății spre Nucșoara (DJ667A), pentru a parcurge și varianta a doua de acces. Poteca este minunată, urmând prin pădure pe o creastă domoală. La un moment dat ajungem la o bifurcație unde trebuie să continuăm spre dreapta, cealaltă ramură coborând spre Râu de Mori.
La circa 2,5 kilometri de la cetate ajungem la bifurcația cu Via Transilvanica, marcată cu borna specifică. Urmează o coborâre de aproximativ 100 de metri diferență de nivel, un pic abruptă la început, spre Valea Nucșoarei. După alți 800 de metri întâlnim o a doua bornă de pe Via Transilvanica, chiar lângă care am observat urme proaspete de urs: se pare că ursul o frecventase recent, parcă revendicându-și teritoriul față de cei care plantaseră borna.
5. Bifurcația și borna Via Transilvanica (ora 12:19)
Borna Via Transilvanica la bifurcațiePodul peste Valea Nucșoarei
6. Valea Nucșoarei, DJ667A (ora 12:49)
Ajungem în Valea Nucșoarei, la DJ667A. Drumul județean 667A este principala poartă de intrare în împărăția Retezatului, ducând spre Nucșoara și mai departe spre Carnic și Lacul Bucura. Noi am fost nevoiți să ne întoarcem pe același traseu spre Suseni, deoarece mașina ne aștepta la schit. Cei care vin cu două mașini pot lăsa una la capătul fiecărei variante și pot face traversarea fără întoarcere.
Varianta mai lungă, recomandată celor care vin cu mașina dinspre Râu de Mori. Distanță: 5,65 km, D+327 m / D-173 m, durată cu vizitarea cetății: 2h 18 min.
Varianta mai scurtă, recomandată celor care vin dinspre Nucșoara sau din Retezat. Distanță: 5,03 km, D+154 m / D-310 m, durată fără vizitarea cetății: 1h 18 min.
Cum ajungi la punctul de start
Varianta 1: Start de la Schitul Colț, Suseni
Din Deva sau Hunedoara se urmează DN66 spre Hațeg, iar de acolo DJ686 în direcția Râu de Mori. Drumul județean urmărește Valea Râu de Mori, trece prin Clopotiva și Râu de Mori spre Suseni. La Suseni se continuă pe același drum spre Răușor, iar după câteva sute de metri după podul peste Răușor apare pe stânga intrarea spre Schitul Colț, unde există o parcare generoasă. Distanța de la Hațeg este de circa 35 de kilometri, timp estimat 45 de minute.
Din Alba Iulia sau Sebeș se poate ajunge via Orăștie sau Simeria spre Hațeg, cu același continuare pe DJ686.
De pe DN66 (Hațeg spre Petroșani) se urmează DJ667A la intersecția de la Ohaba de sub Piatră, în direcția Nucșoara. Drumul urcă pe valea Nucșoarei spre Carnic și spre Retezat. Traseul spre cetate pornește de pe DJ667A înainte de a ajunge la Nucșoara, urmând indicatoarele spre Cetatea Colț sau Via Transilvanica. Distanța de la Hațeg până la punctul de plecare este de circa 20 de kilometri.
🚗 Parcare: la Schitul Colț există loc suficient inclusiv pentru rulote și autorulote. Noi am parcat fără probleme cu rulota.
🐻 Urme de urs: pe segmentul spre Nucșoara, în special lângă bornele Via Transilvanica, am observat urme proaspete de urs. Se recomandă prezența în grup și zgomot pe potecă.
🧭 Marcaje: spre cetate nu există marcaje oficiale, dar poteca este clară. Spre Nucșoara, Via Transilvanica are bornele proprii. La bifurcații, continuați pe poteca mai bătătorită.
💧 Apă: nu există surse de apă pe traseu, cu excepția pârâului Nucșoarei la capătul dinspre DJ667A.
⚠️ Acces la cetate: ruina este accesibilă din est, trecând peste șanțul de apărare. Zidurile sunt instabile în unele zone, atenție la stâncile din jur mai ales pe vreme umedă.
🏕️ Cazare: în Râu de Mori, Clopotiva și Nucșoara există pensiuni și cabane. Zona este frecventată turistic mai ales vara.
📶 Semnal telefon: semnal bun pe cea mai mare parte a traseului, cu mici lipsuri în pădure.
📅 Cel mai bun moment: toamna, pentru culorile foioaselor din pădure. Vara e aglomerat. Iarna e posibil, dar poteca devine alunecoasă pe segmentele mai abrupte.
🏛️ Mănăstirea Colț: merită vizitată înainte sau după traseu. Este situată chiar la baza cetății, accesibilă direct de pe DJ686.
📷 Cetatea Colț
📷 Floră de toamnă pe traseu
📷 Cetatea Colț
Concluzie
Cetatea Colț este un loc în care istoria medievală a Transilvaniei și a Hațegului devine palpabilă fără efort. Traseul scurt, de 30 de minute din dreptul Schitului Colț, nu solicită fizic, dar răsplătește cu una dintre cele mai autentice panorame medievale din toți Carpații Meridionali. Turnul-donjon conservat pe trei niveluri, zidurile de curtine, șanțul de apărare și prăpastia spre vest compun un tablou care nu are nevoie de reconstituiri sau puneri în scenă.
Misterul Jules Verne adaugă un strat în plus de farmec unui loc care ar fi fascinant și fără el. Indiferent dacă romancierul francez a trecut sau nu pe acolo la final de secol XIX, silueta cetății pe pinten de stâncă și povestea familiei Kendeffy sunt suficiente pentru a înțelege de ce un scriitor în căutare de inspirație nu ar fi trecut pe lângă ele indiferent.
Dacă aveți posibilitatea, parcurgeți traseul dinspre ambele capete, cu două mașini poziționate la Suseni și la Nucșoara. Veți vedea locul din două perspective diferite și veți evita întoarcerea pe același drum. Dacă veniți cu copii sau cu bunici, varianta simplă dus-întors de la Schitul Colț, în 1 oră de mers liniștit, este mai mult decât suficientă.
Zla Kolata: Alpii Dinarici - Munții Prokletije - Legenda Munților Blestemați.
Alpii Dinarici reprezintă una dintre cele mai spectaculoase și sălbatice zone muntoase ale Europei, începând exact acolo unde se termină masivele alpine consacrate. În timp ce nordul Sloveniei este dominat de Alpii Iulieni, cu celebrul lor vârf Triglav, partea de sud a țării marchează începutul Alpilor Dinarici prin masive precum Snežnik sau podișul carstic Trnovo. De aici, acest lanț impunător se întinde pe o lungime de aproximativ 645 de kilometri, traversând Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo și Albania.
Din punct de vedere al masivelor montane, Alpii Dinarici adăpostesc bijuterii precum Durmitor și Sinjajevina în Muntenegru, Velebit și Dinara în Croația (vârful care dă și numele întregului lanț), Prenj și Maglić în Bosnia și Herțegovina, sau parcurile naționale Tara și Zlatibor în Serbia. Toate aceste ramificații conduc spre sălbaticii Munți Prokletije (Munții Blestemați) la granița dintre Muntenegru, Albania și Kosovo. Aceștia din urmă reprezintă culmea geografică și tehnică a întregului lanț dinaric, culminând cu vârful Maja Jezercë (2694 m) din Albania. Această regiune, unde am ales să urcăm noi, este considerată pe bună dreptate una dintre cele mai izolate și sălbatice zone montane din Europa, oferind un peisaj alpin brut, care păstrează încă ghețari mici și creste zimțate. Însă dincolo de altitudini, acest masiv poartă o încărcătură spirituală aparte. Numele său, Prokletije, nu este doar o descriere a reliefului dur, ci ecoul unor povești vechi despre forțe supranaturale și blesteme care au modelat aceste stânci.
Una dintre cele mai vechi povești legate de numele Munților Prokletije vorbește despre diavolul care, scăpat din iad, ar fi modelat munții într-o singură zi, din pură răutate, lăsând în urmă creste tăioase ca niște lame de cuțit, stânci prăbușite și văi fără ieșire. Voind parcă dinadins să arate cât de supărat era, el a sculptat un peisaj de coșmar, atât de aspru și ostil încât oamenii din vechime erau convinși că un asemenea relief dur și sălbatic nu putea fi rezultatul unei lucrări firești, ci doar al unei forțe demonice dezlănțuite asupra pământului..
O altă poveste, răspândită mai ales în folclorul albanez, vorbește despre o mamă care rătăcea prin munți cu copiii ei, în plină vară, fără să găsească apă. Într-un masiv calcaros, unde izvoarele sunt rare la suprafață, legenda reflectă o realitate crudă. Copiii au murit de sete, iar mama, copleșită de durere, ar fi blestemat stâncile să rămână uscate și arzătoare: „Să nu aveți niciodată apă! Să vă ardă flăcările! Să vă întunece norii!”
În tradiția slavă apare o variantă și mai dramatică. Trei frați, îndrăgostiți de aceeași zână de munte, ajung să se ucidă între ei din gelozie. Mama lor, găsindu-le trupurile la poalele muntelui, ar fi blestemat locul, iar vârfurile s-au transformat, în imaginarul colectiv, în colți negri și ascuțiți. Muntele devine astfel martor și pedeapsă pentru pasiuni duse la extrem.
Există și explicații cu fundament istoric. Relatări din perioada otomană și din conflictele balcanice amintesc dificultățile aproape insurmontabile întâmpinate de armate în încercarea de a traversa masivul. Lipsa drumurilor, vremea imprevizibilă și terenul extrem de fragmentat au transformat Prokletije într-un obstacol temut. Expresia „Prokleta da si” (Blestemați să fiți!), atribuită unui comandant exasperat, apare ca o reacție de moment, nu ca un episod istoric clar documentat.
Toate aceste legende descriu aceeași realitate. Relieful abrupt, izolarea și caracterul sălbatic au generat povești menite să explice pericolul și suferința asociate cu traversarea acestor munți. În apropierea vârfului Zla Kolata, această impresie se accentuează. Crestele înguste, culoarele abrupte și lipsa unor poteci clare fac ca muntele să pară mai degrabă un adversar decât un simplu obiectiv.
Masivul Prokletije, întins la granița dintre Muntenegru, Albania și Kosovo, este cel mai sălbatic sector al Alpilor Dinarici. Cel mai înalt vârf al întregului masiv este Maja Jezercë, aflat în Albania. Pentru Muntenegru, punctul maxim este Zla Kolata, un vârf de graniță, mult timp rămas în afara atenției.
Pe Bobotov Kuk, după ce am terminat o filmare pe TikTok în care spuneam că vârful este al doilea ca înălțime și că cel mai înalt punct al Muntenegrului este Zla Kolata, un muntenegrean s-a apropiat de mine și mi-a spus, în engleză, că acesta este adevăratul vârf al țării. Când am menționat din nou Zla Kolata, a făcut un gest scurt și apăsat cu mâna, ca și cum ar fi alungat ceva neplăcut. Fața i s-a schimonosit într-o grimasă clară de lehamite, iar tonul s-a schimbat imediat când a spus că „acela e al albanezilor”. Nu a fost o explicație și nici o discuție, ci o reacție instinctivă de respingere.
Gestul și expresia lui spun mai mult despre percepția personală decât despre geografie. Nu am găsit surse istorice care să indice conflicte sau dispute legate de Zla Kolata. Reticența față de acest vârf pare să țină de faptul că se află într-o zonă periferică, locuită majoritar de etnici albanezi, și mai puțin de altitudine sau de datele clare ale măsurătorilor moderne. În contrast, masivul Durmitor, aflat în centrul țării, a fost mai ușor de asumat simbolic ca munte național.
După ascensiunea pe vârful Bobotov Kuk, am coborât pe malul Adriaticii pentru relaxare, dar planurile noastre nu au prea ieșit cum am vrut. După câteva zile, dimineața, la micul dejun, vremea părea decisă să ne pună la încercare. Spre continent, cerul era de un negru amenințător, pregătind o furtună serioasă, în timp ce deasupra mării era încă senin, perfect pentru o nouă zi de lenevit pe șezlong. M-am instalat cu fața spre valuri, ridicând nasul în vântul ce adia ușor dinspre mare, încercând să ignor norii din spatele meu, și i-am spus Erikăi cu o siguranță de meteorolog specialist:
- Imediat mergem pe plajă, azi nu va ploua! Vântul bate dinspre mare și va risipi norii rapid.
N-am apucat să terminăm micul dejun în liniște, ploaia mi-a zis să-mi dau foc la diploma de meteorolog. A început liniștită, apoi s-a transformat rapid într-o rupere de nori. Ne-am adunat în grabă catrafusele și ne-am refugiat în cort, fiecare cu câte o carte în mână. După câteva ore, timp în care am terminat de citit, am ieșit afară la fix, dacă mai întârziam zece minute, apa ar fi intrat peste noi. Cortul nostru stătea pur și simplu în mijlocul unei bălți imense. A fost testul suprem de impermeabilitate, iar foaia de sol a cortului a rezistat eroic.
Văzând că marea ne gonește, am verificat prognoza pentru Vusanje, locul de unde urma să începem ascensiunea spre Zla Kolata. Acolo, vremea se anunța superbă, cu cer senin și temperaturi de peste 30 de grade. Prevăzător, am rezervat rapid o cabană la un preț bun, 25 de euro pe noapte, pentru două nopți.
Vusanje (Muntenegru) - Stâna - Peștera Ledena Pecina - Pasul Bora - Pasul Qafa Prosllopit - Vârful Zla Kolata 2535 m (Muntenegru)- Vârful Maja Kollates 2552 m (Albania)
Marcaj: Punct alb pe fond roșu
Data: 3 August 2023 Coordonate GPS:Vezi locația Durata: 9h 52' Distanța: 26.43 km Diferență de nivel: ↗↘ 1656 m Dificultate: dificil Tipul traseului: dus-întors Starea marcajelor: buna Surse de apă: Stana la km 4, izvor amenajat la km 5 de la start. Track GPS:Vârful Zla Kolata - Prokletije - Muntenegru.
📊 Statistici Reale din fișierul GPX (Live Track)
Distanță--
Urcare--
Coborâre--
Alt. Max--
Alt. Min--
Viteză Med.--
Timp Total--
Timp Marș--
Drumul până în Vusanje a durat considerabil mai mult de trei ore. Google calculează timpul de parcurs de parcă drumul ar fi pustiu. Fie am ales noi cea mai strâmtă variantă, fie așa sunt majoritatea drumurilor din Muntenegru, dar cert este că două mașini nu puteau trece una pe lângă alta fără o prudență extremă. De fiecare dată când întâlneam pe cineva, trebuia să ne oprim pentru a acorda prioritate sau pentru a fi lăsați să trecem. În acele momente, chiar m-am felicitat că nu am venit cu rulota.
Ajunși la destinație, am fost întâmpinați de gazdele noastre, etnici albanezi care nu știau o boabă de engleză. Nici eu nu sunt un expert, dar pe lângă ei mă simțeam profesor universitar. Mai mult prin semne, am fost conduși în camera noastră de la etaj. Ulterior am aflat că parterul era ocupat de doi olandezi, dar nu de la gazde am primit informația. Odată intrați în cameră, am descoperit că ușa nici măcar nu se apropia de toc, rămânând un spațiu de câțiva cm. Gazdele au ridicat neputincioși din umeri, așa că am dormit cu ușa „deschisă” toată noaptea. Noroc că nu am avut țânțari.
Seara, în timp ce Erika pregătea cina, in liniștea deplină a serii, în care nici greierii nu se mai auzeau, a răsunat dintr-odată zgomotul infernal al unei rafale de mitralieră. Ne-am uitat unul la altul, nevenindu-ne să credem. Fiind militar în termen în București chiar în timpul Revoluției, am recunoscut imediat sunetul clar de pistol mitralieră.
M-am dus la proprietar să cer explicații, dar acesta, cu un gest de o nepăsare totală, a rostit acolo ceva in albaneză, singurul cuvânt pe care l-am înțeles a fost: „Party”. Am tras concluzia că în această zonă uzul armei este perceput diferit, sau poate poliția pur și simplu nu are curajul sau dorința de a interveni în astfel de manifestări locale.
Guest Haus Ulaj - locul nostru de cazare din Vusanje
Distribuie pe:
La ora 8:35 eram pregătiți să pornim pe traseu. După atâtea povești legate de acești munți, știam că cel mai mare inamic de azi va fi canicula și soarele necruțător, motiv pentru care principala grijă era legată de apă și de localizarea izvoarelor potabile, destul de rare în acest relief calcaros.
În ceea ce privește fauna, deși Prokletije adăpostește urși bruni și lupi, aceștia sunt mult mai rari și mai retrași decât în munții noștri, atacurile asupra oamenilor fiind practic inexistente. Adevărata atenție trebuie sporită însă la fiecare pas, deoarece vipera cu corn este adevărata stăpână a acestor versanți stâncoși, camuflându-se excelent pe calcarul încins de soare. Totuși, nu mi-am făcut prea mari griji; teoretic noi, bărbații căsătoriți, ar trebui să fim imuni la mușcătura de șarpe.
La scurt timp de la plecare, am început să ne bucurăm de priveliștile asupra satului Vusanje și spre Ropojanska Dolina, culoarul spectaculos ce duce spre Theth (Albania) și care face parte din faimosul traseu „Peaks of the Balkans”.
Pregătiți de start, ora 8:35
Vedere panoramică asupra satului Vusanje
După circa 1,7 km, asfaltul se termină și lăsăm în urmă ultimele semne de civilizație drumul devenind unul pietruit. De aici, înaintăm prin peisajul arid, având ca reper marcajul specific zonei: un punct alb pe fond roșu. Traseul nostru șerpuiește la început în paralel cu faimosul „Peaks of the Balkans”, dar, așa cum se întâmplă adesea în acești munți, drumurile se vor despărți la un moment dat. Voi reveni cu detalii precise despre aceste bifurcații pe măsură ce înaintăm, pentru a fi ușor de urmărit de oricine dorește să parcurgă acest traseu.
Sfârșitul asfaltului și începutul drumului pietruit
Marcajul de urmat: punct alb pe fond roșu
La ora 9:47 am ajuns la stână, după ce am parcurs 4,3 km de la start. Spre surprinderea noastră, la fel ca pe Bobotov Kuk, am constatat că localnicii sunt foarte întreprinzători și oferă turiștilor produse proprii: brânză proaspătă, iaurt, lapte și pâine de casă, dar și răcoritoare, bere sau cafea pentru cei care au nevoie de un plus de energie. Ne-am propus chiar atunci ca la întoarcere să ne oprim pentru a degusta și cumpăra celebrele lor sortimente de brânză și iaurt.
Tot la stână se găsește și o sursă de apă potabilă, însă după alți 900 de metri de urcare, am întâlnit un izvor amenajat. Atenție: aceasta este ultima sursă de apă de pe traseu! Recomand să vă umpleți toate recipientele aici, deoarece urmează o porțiune aridă unde soarele nu iartă.
Stâna de pe traseul spre Zla Kolata (km 4,3)
Produse locale: brânză, iaurt, bere si cafea.
Ultima sursă de apă amenajată (km 5.2).
În imediata apropiere a izvorului, mai exact după circa 200 de metri, la ora 10:06, am ajuns la bifurcația care desparte traseul nostru de faimosul „Peaks of the Balkans” (POB). În timp ce POB continuă spre stânga, unde există un loc de campare (off-camping) la aproximativ 750 de metri și un izvor la 1,1 km, noi ne menținem direcția. De acolo, cotește 180 grade spre stânga si urcă spre vârful Bora (2.106 m) în drumul său către Plav, unul dintre punctele principale de plecare ale acestui circuit internațional.
La ora 10:16, după încă 10 minute de mers, am întâlnit o a doua bifurcație care duce spre același loc de campare. Deși pe hărțile digitale această potecă nu apare, în realitate este extrem de bine conturată în teren. Noi am ales să continuăm spre dreapta, urcând hotărât spre Pasul Bora.
Prima bifurcație: despărțirea de Peaks of the Balkans
A doua bifurcație, bine conturată în teren
Pe măsură ce câștigăm altitudine, terenul devine tot mai accidentat și mai tehnic. Poteca șerpuiește acum printre bolovani uriași și lespezi instabile, specifice reliefului carstic din Prokletije. Fiecare pas necesită atenție sporită, deoarece calcarul, deși oferă o aderență bună pe timp uscat, poate deveni o capcană dacă nu ești precaut. Bolovanii întâlniți pe parcurs ne încetinesc vizibil ritmul, dar în același timp ne oferă o perspectivă tot mai spectaculoasă asupra sălbăticiei din jur.
Înaintare dificilă printre bolovani
Relieful carstic impune o prudență sporită
La ora 10:30 am atins Pasul Bora (1.800 m), un punct extrem de important unde se intersectează mai multe magistrale montane. Acest loc este o veritabilă placă turnantă pentru drumeții din Prokletije: aici regăsim traseul nostru spre vârful Zla Kolata, dar și două variante ale circuitului „Peaks of the Balkans”. Trebuie să menționez că principala rută a circuitului nu trece pe aici, acestea fiind variante de scurtare a renumitului traseu.
Prima variantă POB vine dinspre Çerem (Albania) prin Pasul Qafa Borit (1.860 m), coboară apoi pe lângă izvorul menționat anterior și continuă spre vârful Bora și mai departe spre Plav, sau coboară spre Vusanje pe unde am urcat noi. O a doua variantă coboară dinspre Pasul Qafa Prosllopit și vine din Valbonë (Albania). Din acest punct, drumul nostru se suprapune din nou cu POB, continuând să urcăm împreună spre Pasul Qafa Prosllopit, într-un peisaj de o sălbăticie copleșitoare.
Pasul Bora - punct de intersecție important
Sălbăticia munților Prokletije se dezvăluie în toată splendoarea ei pe măsură ce avansăm spre Qafa Prosllopit. Pereții de calcar brăzdați de eroziune și văile adânci, aproape lipsite de vegetație, îți dau senzația că ești pe o altă planetă. Nu degeaba acești munți sunt considerați ultima frontieră de sălbăticie a Europei; aici, natura nu a făcut niciun compromis în fața omului.
Crestele ascuțite ale Munților Blestemați
Contrastul dintre cerul senin și calcarul arid
Urcarea începe să fie din ce în ce mai solicitantă, iar relieful ne scoate în cale câteva praguri și săritori care ne pun abilitățile de cățărători la încercare. Deși necesită puțină atenție la prize, zona nu este expusă și, din punctul meu de vedere, se poate trece pe aici fără probleme. Nu este nevoie de asistență tehnică, cordeline sau alte metode de asigurare, însă un pic de experiență pe stâncă ajută la menținerea unui ritm constant și sigur.
Abordarea primelor praguri stâncoase
Pasaje tehnice ce necesită atenție la prize
La ora 11:05 am ajuns la peștera Ledena Pećina, o prezență imposibil de evitat, deoarece poteca trece chiar pe lângă gura sa de acces. Intrarea este marcată de un portal generos, de aproximativ 5 metri, care se deschide larg în versant la o altitudine de aproape 1.960 m. Primii câțiva metri din poteca ce coboară în peșteră pot fi parcurși ușor, dar pe măsură ce te apropii de marginea abisului, prudența este obligatorie. Din unghiul din care am privit, nu am reușit să văd în aven vreun prag sau fundul, ceea ce nu e de mirare: datele speologice confirmă că aici se cască puțul Evlijan, o cădere verticală amețitoare de aproximativ 135 de metri.
Senzația de adâncime abruptă este copleșitoare și justificată de faptul că Ledena Pećina este un sistem speologic uriaș, cu o adâncime totală de 451 de metri și galerii ce se întind pe mai bine de 2 kilometri. Diferența de temperatură era evidentă încă de la intrare, însă pe măsură ce coboram spre buza avenului, frigul devenea tot mai tăios. Din subteran urcă un curent puternic de aer rece, generat de circulația permanentă între cele două intrări ale cavității; aerul se răcește brusc pe măsură ce spală ghețarii subterani din galeriile adânci, precum „Râul de Piatră”, făcând ca temperatura să scadă cu cel puțin 20°C față de arșița de afară.
Contrastul termic este atât de violent încât cu greu poți rămâne pe marginea abisului mai mult de câteva momente. Deși explorată profesional de speologi, peștera rămâne neamenajată și inaccesibilă drumețului obișnuit fără echipament special, fiind un loc misterios, demn de legendele întunecate ce înconjoară „Munții Blestemați”.
Portalul generos al peșterii de gheață (1.960 m)
Odată ajunși în dreptul peșterii, am realizat că ne aflăm într-un veritabil amfiteatru natural, înconjurați de pereți imenși de stâncă ce par să se prăvălească asupra noastră. În față se contura tot mai clar Pasul Qafa Prosllopit, ceea ce însemna că undeva în stânga lui trebuia să se afle vârful Zla Kolata. Stăteam uimit și priveam pereții abrupți, evaluând pe unde ar putea trece poteca, deoarece din acel unghi nu se întrevedea nicio variantă logică de urcare.
Trebuie să recunosc că, privind din această perspectivă, muntele pare extrem de neospitalier, genul de peisaj care te pune pe gânduri dacă să mai continui sau nu. Totuși, pe măsură ce înaintezi, realizezi că poteca este surprinzător de bine conturată. Chiar dacă la început ascensiunea părea imposibilă, muntele îți permite în cele din urmă accesul, ducându-te pe unde te așteptai mai puțin.
Amfiteatrul de sub Pasul Qafa Prosllopit
Căutând traseul prin marea de calcar
La ora 11:40 am ajuns sub Pasul Qafa Prosllopit. Deși mai aveam circa 100 m până sus în pas, poteca noastră a continuat spre stânga, abandonând din nou traseul POB care mergea spre pas și apoi cobora dincolo, în Albania, spre Valbonë. Aici, în pas, se află frontiera de stat dintre Albania și Muntenegru. Am preferat să urmăm poteca conturată deoarece nu aveam siguranța unui acces facil dinspre frontieră înapoi în ruta noastră; nu ne făceam griji din cauza liniei de demarcație, ci pur și simplu nu doream să riscăm să fim nevoiți să ne întoarcem în același punct dacă terenul ar fi fost impracticabil.
Poteca urcă pe curbă de nivel pe sub vârful Zla Kolata până când ajunge la baza vârfului Dobra Kolata. După câteva sute de metri, am zărit în sfârșit Șaua Prevoj Kolata, situată între vârfurile Dobra Kolata (2.525 m) și Zla Kolata (2.535 m). Acesta era punctul unde trebuia să ajungem. Odată aflați aici, am început să deslușim clar poteca de urcare spre șa, mai ales că în față am observat un grup mai mare de turiști care ne confirma direcția corectă.
Pasul Qafa Prosllopit - granița dintre Albania si Muntenegru
Vedere spre Dobra Kolata și Zla Kolata
Ajunși sub vârful Dobra Kolata, descoperim că poteca continuă pe o brână spectaculoasă, suficient de îngustă cât să dea emoții celor care au teamă de înălțime. Ca să vă faceți o idee, imaginați-vă un abrupt de peste 400 de metri în verticală; practic, cărarea taie muntele în diagonală, șerpuind spre Șaua Prevoj Kolata. De aici și până în șa, avem de parcurs mai mult de un kilometru pe brâna cu pasaje înguste, peste săritori și trepte care, privite de la distanță, te fac să stai și să te întrebi: „Pe unde dracu’ urc mai sus?”.
Este fascinant cum muntele te surprinde: privind de jos, din zona peșterii, abruptul părea de netrecut și eram aproape convins că va trebui să ocolim vârful Dobra Kolata pe undeva prin spate. Ei bine, realitatea din teren ne-a demonstrat cât de imprevizibil poate fi relieful; poteca este incredibil de bine configurată și, deși expusă, nu este atât de grea pe cât părea de departe, oferind o experiență de neuitat deasupra hăului.
Traversarea brânei sub vârful Dobra Kolata – o secțiune spectaculoasă a traseului
Privind înapoi, descoperim întreaga căldare de unde am urcat. De sus în jos, se distinge clar poteca ce șerpuiește spre Pasul Qafa Prosllopit, iar portalul peșterii, care de aproape ni se păruse monumental, se observă acum ca un punct discret în munte. Pare atât de mic de aici, deși știam ce ditamai gaura se cască în realitate acolo. Perspectivele se schimbă odată cu altitudinea, iar masivul începe să-și dezvăluie adevărata dimensiune.
Perspectivă asupra căldării glaciare și a potecii ce urcă spre Pasul Qafa Prosllopit.
Încă de la baza vârfului, de când am început urcarea pe brână, am tot depășit grupuri mici de persoane de vârste apropiate nouă, adică tinerei ușor trecuți de 50 de ani. Salutând în engleză, nu prea aveai cum să-ți dai seama inițial că toți făceau parte dintr-un grup organizat, cu ghid, care urca spre Zla Kolata. Ajunși sus în șa, am mai găsit tolăniți pe iarbă încă vreo 20 de persoane. Astfel am descoperit că era vorba de un grup de aproximativ 40 de munțomani de la un club alpin din Polonia. La cât erau de împrăștiați pe munte, numai organizați nu păreau. Evitând aglomerația, am decis să nu facem pauză acolo și am continuat imediat urcarea spre vârf.
șaua Prevoj Kolata — momentul în care am decis să ne continuăm drumul spre vârf fără pauză.
Perspectivele se deschid larg și, pentru prima dată, vedem crestele zimțate din Albania. Par atât de sălbatice și de neatins, încât stai și te gândești că legendele locului chiar se adeveresc (foto 1). În stânga, am observat imediat un vârf nu foarte îndepărtat, care părea că poate fi atacat destul de ușor. Dacă inițial am urcat cu ideea fixă de a bifa Zla Kolata și Dobra Kolata, acesta este momentul în care mi-a răsărit un gând nou în „bibilică”: ce-ar fi să atingem un vârf din Albania? În timp ce Dobra Kolata are „doar” 2.525 m, vârful Maja Kollatës depășește chiar și Moldoveanu nostru, având o altitudine de 2.552 m. Cred că oricine ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel, alegând varianta care îți permite să depășești maximul din România (foto 2).
În stânga, panorama spre crestele Albaniei; în dreapta, i Maja Kollatës (2552 m).
Din Șaua Prevoj Kolata, observăm că poteca ne duce prin spatele vârfului Zla Kolata, ocolind astfel abrupturile atât de neprimitoare. La ora 12:49 am plecat din șa, iar cele câteva sute de metri le-am parcurs foarte rapid, diferența de nivel fiind relativ mică. La ora 13:05 am atins obiectivul principal al drumeției noastre: acoperișul muntenegrenilor. Mai sus de atât nu se poate în Muntenegru! Pe vârf nu găsim un indicator sau o bornă oficială care să-ți spună clar: „Pune, bă, bocancul aici!”. Pe momaia de pietre care indică vârful, am descoperit că cineva scrisese cu vopsea „Zla Kolata” și altitudinea de 2.534 m.
Există veșnica problemă cu diferențele de altitudine de pe hărțile studiate; eu văzusem că vârful are 2.535 m. Dar nu acesta este principalul motiv pentru care am hotărât să scriu pe blog cifra de 2.535 m, ci faptul că vârful are exact altitudinea vârfului meu preferat din Munții Făgăraș: Negoiu. Imediat după noi au ajuns doi băieți din Serbia, cu care ne-am felicitat reciproc. Spre surprinderea noastră, nici aici nu ne-am întâlnit cu localnici, ci doar cu turiști străini. Este un fenomen pe care l-am remarcat și pe Korab, în Macedonia, unde am dat peste canadieni și cehi, sau pe Mytikas, în Grecia, unde am stat de vorbă cu australieni, neozeelandezi și olandezi.
Perspective de pe „acoperișul” Muntenegrului. În dreapta, Maja Kollatës ne așteaptă la granița cu Albania.
Pentru a înțelege mai bine proporțiile acestui masiv și spectacolul oferit de urcarea pe acest munte, vă invit să urmăriți clipul de mai jos. Am surprins aici drumul spre cel mai înalt punct din Muntenegru, Zla Kolata, și momentele în care muntele ne-a testat limitele și ne-a răsplătit cu panorame incredibile.
Video: Ascensiunea spre vârful Zla Kolata și peisajele sălbatice din Prokletije.
Pe vârf am zăbovit ceva mai mult de 30 de minute, pentru că meritam din plin. Ne-am lăsat pur și simplu pierduți în zări. N-ai cum să nu belești ochii fermecat când vezi atâtea culmi zimțate care te înconjoară. Este momentul acela de liniște deplină în care realizezi de ce bați atâta drum și, mai ales, cât de norocoși am fost să avem o vizibilitate perfectă.
Mi-au venit în minte numeroasele dăți când, ajunși pe alte vârfuri, nu am văzut absolut nimic în afară de un zid de ceață densă. De multe ori, nici măcar nu puteam face o pauză scurtă din cauza frigului pătrunzător sau a vântului turbat care încerca să ne arunce de pe munte. De aceea, prețuiesc fiecare minut aici, sus. În fond, am spus-o mereu: ascensiunea este despre drumul în sine și despre efortul depus, iar priveliștile de pe vârf sunt doar un bonus superb pe care muntele alege, sau nu, să ți-l ofere.
Panoramă 360 de grade de pe Zla Kolata – crestele sălbatice ale masivului Prokletije.
Plecăm de pe vârf mai mult decât încântați, dar și grăbiți de faptul că grupul numeros al polonezilor începuse urcarea. Erika a fost de acord cu propunerea mea de a merge pe Maja Kollatës, dar cu condiția să nu mai urcăm și pe Dobra Kolata. Într-un fel, acum când scriu aceste rânduri, îmi pare puțin rău că nu am atins și acel vârf, dar atunci existau motive solide să nu forțăm: ascensiunea finală urma să fie oricum lungă, atât ca distanță, cât și ca elevație cumulată.
Ajungem rapid spre șa, dar abandonăm cărarea ce duce spre Prevoj Kolata și pornim „la liber”, fără potecă, spre noul nostru obiectiv. În spate, se vede grupul polonezilor șerpuind spre vârful tocmai părăsit, în timp ce în fața noastră se întinde calea spre Maja Kollatës: un teren sălbatic, fără marcaje sau cărări bătătorite. Este un semn clar că puțini sunt cei care aleg să atingă și acest vârf „albanez”.
Foto 1: Aglomerația spre Zla Kolata. Foto 2: Liniștea și sălbăticia spre Maja Kollatës.
Este ora 14:00 și estimez că mai avem de parcurs aproximativ un kilometru până pe vârf, cu condiția să nu dăm peste vreo fisură în munte care să ne oblige la un ocol mai mare. În prima fotografie se observă abruptul colosal ce se cască sub vârful Maja Kollatës, pe care suntem nevoiți să îl ocolim. După circa 10 minute, ajunși la baza superioară a peretelui, vedem cu ușurare că restul căii noastre spre vârf nu va fi îngreunată.
Abruptul colosal de sub Maja Kollatës pe care a trebuit să îl ocolim.
Perspectiva se schimbă și calea spre vârf devine mult mai accesibilă.
La ora 14:21 ajungem pe vârful Maja Kollatës. Distanța de 1,2 km am parcurs-o chiar mai repede decât am crezut, mai ales că am venit fără potecă, pe o pajiște alpină ce nu ne-a pus probleme. La fel ca pe Zla Kolata, nici aici nu găsim o bornă oficială, așa că am contribuit cu pietre la momâile de pe vârf, așa cum facem de fiecare dată când ajungem în situații similare. În spate se vede vârful Zla Kolata, de pe care tocmai am venit, dar și Dobra Kolata, căruia îi promit solemn că nu va scăpa de bocancul meu data viitoare.
Momentul victoriei pe Maja Kollatës – contribuția noastră la momâia vârfului.
Privind înapoi spre giganții Muntenegrului: Zla Kolata și „restanța” Dobra Kolata.
Copleșit de atâtea vârfuri și de minunatul loc în care am ajuns, nu pot să nu remarc faptul că încă nu am urcat pe un munte atât de spectaculos. Desigur, frumosul este relativ și nu este obligatoriu să ne placă tuturor aceleași lucruri.
Ideea este simplă: avem o țară frumoasă, care merită lăudată, dar când aud expresia „avem cea mai frumoasă țară din lume”, mă gândesc că cei care aruncă această afirmație nu au ajuns niciodată pe acest vârf din Prokletije. Copleșit de imagini, am simțit nevoia să îmi exprim dezacordul față de acest naționalism exagerat care ne limitează orizonturile. Vă las mai jos clipul de pe vârf, unde am încercat să surprind nu doar peisajul, ci și această stare de spirit:
Video: Gânduri sincere de pe vârful Maja Kollatës (2552 m).
Aici, pe Maja Kollatës, Erika a decis că peisajul spectaculos merită completat cu un echipament mai special, care cu siguranță nu ocupă mult loc în rucsac, dar dă un farmec aparte fotografiilor: rochia asortată neașteptat de bine cu bocancii de munte. Dacă pe Bobotov Kuk a început ascensiunea în rochie și a încheiat-o în pantaloni scurți, aici lucrurile au stat exact invers, spre încântarea mea. Este admirabil cum reușește să aducă o notă de eleganță feminină în acest decor brutal de calcar, chiar dacă sunt convins că „parada modei” se va încheia imediat ce începem coborârea pe porțiunile tehnice care ne așteaptă.
Erika și contrastul superb dintre rochia vaporoasă și asprimea muntelui.
Spectacolul panoramei din vârful Maja Kollatës (2552 m).
Ora 14:48 ne prinde deja pe coborâre, părăsind vârful cu acea satisfacție a misiunii îndeplinite. Pornim spre Șaua Prevoj Kolata (cunoscută și sub denumirea albaneză de Qafa e Prevalit), locul strategic care marchează începutul adevăratei provocări tehnice a acestui traseu. Această dublă denumire se datorează faptului că masivul Prokletije este situat chiar pe granița dintre Muntenegru și Albania, iar termenii de „Prevoj” și „Qafa” înseamnă același lucru în cele două limbi: „pas” sau „șa”.
Deși pajiștile alpine ne-au permis un ritm bun la urcare, acum perspectiva se schimbă radical. După circa 40 de minute de mers, terenul începe să se „rupă”, iar poteca devine fragmentată, obligându-ne la o atenție sporită. Ne apropiem rapid de zonele unde calcarul devine friabil și unde panta se înclină periculos. Este momentul în care oboseala acumulată trebuie gestionată cu grijă, deoarece fiecare priză de mână și fiecare plasare a bocancului contează enorm pe aceste porțiuni expuse. Urmează acele secțiuni care îți testează nu doar echilibrul, ci și stăpânirea de sine.
Direcția de coborâre către Șaua Prevoj Kolata, sub cerul vast al Dinaridelor.
Terenul devine accidentat, semn că urmează pasajele tehnice ale traseului.
Pragurile stâncoase, poteca îngustă și pantele abrupte necesită într-adevăr o atenție maximă; o alunecare în aceste porțiuni expuse poate fi fatală, iar muntele nu iartă nicio eroare. Totuși, asta nu înseamnă că traseul este alarmant de dificil sau de netrecut pentru un drumeț experimentat. Cu abilități de descățărare, calm și multă atenție, am depășit portiunea tehnică, lăsând acasă orice urmă de aroganță. Pe munte, respectul este singura monedă care îți garantează întoarcerea în siguranță.
Concentrare maximă pe pragurile de calcar.
Căutând cele mai bune prize pentru picioare.
Muntele nu iartă, dar te răsplătește dacă îl respecți.
Ținând cont că ne întoarcem în Vusanje pe același traseu, nu are rost să încărcăm acest articol cu și mai multe poze. La ora 15:57 am trecut pe sub Pasul Prosllopit (2039 m / Qafa Prosllopit), iar după alte 15 minute am lăsat în urmă și peștera Ledena Pećina. Pasul Bora l-am bifat pe la ora 16:49 (foto 1), apoi am ajuns la stâna unde ne făceam planuri mari să cumpărăm brânză și iaurt proaspăt de la localnici.
Era deja ora 17:30 și stâna era plină de turiști, majoritatea veniți de pe celebrul traseu Peaks of the Balkans (POB). Din păcate, stocul de brânză și iaurt fusese deja epuizat, așa că ne-am mulțumit cu câte o bere. (foto 2).
Ajunși la cazare la ora 18:25 (foto 3), am făcut cunoștință cu vecinii de la parter, doi tineri olandezi cam de o seamă cu fiul nostru. Seara, în timp ce povesteam despre traseu, i-am servit cu palincă de prună făcută de mine. Au fost impresionați atât de tăria alcoolului, cât și de gustul natural. Când m-au întrebat ce beau, le-am spus în glumă: „These are Dracula’s Tears” (Acestea sunt Lacrimile lui Dracula) și de aceea băutura este atât de puternică. Ne-am amuzat copios explicându-le procesul de fermentare și dubla distilare necesară pentru a obține aceste „lacrimi”. La un moment dat, s-a auzit din nou o rafală de armă în depărtare, iar unul dintre ei a tresărit, întrebându-mă îngrijorat: „Is this a Kalashnikov?”. De data aceasta l-am liniștit eu: „Just a party, relax. Enjoy your drink!”.
