Batería de Castillitos
Murcia · Spania
Castelul de piatră care n-a mai trebuit să tragă
Pe stâncile abrupte ale Capului Tiñoso, la 250 de metri deasupra Mediteranei, stau doi monștri de oțel de câte 80 de tone, cu țevile îndreptate spre larg. Tunurile Vickers de 38 centimetri de la Batería de Castillitos n-au tras niciodată cu adevărat în luptă. N-au trebuit. Simpla lor prezență a gonit în 1937 o flotă naționalistă întreagă. Astăzi locul e deschis publicului, liber, fără grilaj și fără bilet. Și nimeni nu te pregătește pentru ce găsești în buncărele de dedesubt.
O fortăreață modernă în haine medievale
Prima impresie când ajungi pe platoul de la Castillitos e ușor dezorientatoare. Te aștepți la ceva industrial, sobru, militar în sensul strict al cuvântului. În schimb, dai peste turnuri cu creneluri, porți boltite și ziduri de piatră care arată direct din secolul XV. Arhitectura asta nu e un moft estetic. Complexul a fost proiectat în stil istoricist, cu influențe eclectice și moderniste, tocmai ca să se confunde cu relieful. Privit de pe mare, la distanță, Castillitos trebuia să pară o ruină medievală, nu o baterie de artilerie de ultimă generație.
Lucrările de terasament au început pe 16 septembrie 1929, sub comanda colonelului de geniu Mariano Campos, după un proiect al căpitanului Nicanor Martínez Ruiz. Bateria a fost construită și artilată între 1933 și 1936, în cadrul planului de apărare al dictaturii lui Primo de Rivera pentru centura defensivă a portului strategic Cartagena. Pe 7 august 1997 a fost declarată Bun de Interes Cultural.
Tunurile Vickers: 80 de tone și 35 de kilometri bătaie
Piesele centrale ale complexului sunt cele două tunuri Vickers-Armstrong model 38,1/45 cm (15 inchi), fabricate în Marea Britanie. Fiecare tun are o țeavă de 17 metri lungime și cântărește în jur de 80 de tone. Ca să ajungă sus, a trebuit construită o cale de acces de 9 kilometri, pe care o locomotivă numită popular La Cotorruela a remorcat parte cu parte echipamentele grele. Nisipul pentru construcție venea de la Cala Salitrona, mica plajă de la poalele falezei, transportat pe o cale auxiliară.
Proiectilele pe care le puteau lansa aceste tunuri depășeau o tonă și atingeau ținte la peste 35 de kilometri distanță. Când pe 25 aprilie 1937 crucișătoarele naționaliste Canarias, Cervera și Baleares s-au apropiat de Cabo Tiñoso, n-au tras niciun foc. Bateria nu era nici măcar complet terminată, directorul de tir și telemetrul lipseau, dar prezența tunurilor a fost suficientă.
Batería de El Jorel: sora mai mică de la capătul falezei
Puțini vizitatori știu că Castillitos nu e singură. La câteva sute de metri spre vârful capului, la 218 metri altitudine, stă Batería del Jorel, construită între 1929 și 1933, artilată cu patru tunuri Vickers de 15'24 cm cu bătaie de 21 de kilometri. Dacă Castillitos a intimidat fără să tragă, Jorel a tras. Între 6 și 7 martie 1939, sublevată împotriva Republicii, bateria a executat 51 de focuri împotriva bateriei La Parajola. Pe 10 martie 1992 a tras pentru ultima oară, opt focuri de exercițiu. Pe 20 mai 1993 a fost oficial scoasă din uz printr-un ordin al Generalului-Șef al Regiunii Militare Levant.
Din platoul bateriei Jorel se deschide o vedere diferită față de Castillitos: versantul nordic al capului cu stratificarea geologică a stâncilor, și jos, Cala Salitrona, mica intrănitură de coastă de unde se aducea nisipul de construcție cu un secol în urmă.
Secretul din buncăre: ghidul vizual al navelor inamice
Asta e partea pe care niciun ghid turistic nu o menționează. Când intri în galeria subterană marcată cu inscripția oficială DIRECCION DE TIRO și stema istorică a Spaniei, ochii au nevoie de câteva secunde să se acomodeze cu penumbra. Și pe urmă le vezi: siluete de nave de război pictate cu șabloane negre pe pereții albi, grupate pe națiuni și clase.
Franța cu cuirasatele Dunkerque și Richelieu, crucișătoarele Tourville și Suffren. Statele Unite cu clasele Arkansas, Texas, Nevada și Pennsylvania. Anglia cu Queen Elizabeth, Resolution și Repulse. Nu e artă pe pereți. E un catalog de identificare rapid: un operator din postul de comandă trebuia să recunoască în câteva secunde ce navă apare la orizont și să seteze în consecință parametrii de tir.
⚓ Legenda locului: nava care n-a mai venit
Se spune că în primul an după instalarea tunurilor, un submarin necunoscut a fost detectat noaptea în dreptul capului. Soldații din postul de observare l-au urmărit cu telemetrul câteva ore bune. Dimineața nu mai era nimic. Nimeni n-a putut confirma niciodată dacă a fost o navă reală sau un efect al ceții de mare. Istoria oficială nu menționează nimic. Dar veteranii bateriei, cei din anii 50 și 60, povesteau întotdeauna că Castillitos a păzit ceva mai mult decât știa toată lumea.
Pas cu pas prin complexul Castillitos–Jorel
-
1
Parcarea de la baza accesului
De la Cartagena urmezi direcția La Azohía, apoi deviezi pe RM-E23 spre Campillo de Adentro și Faro de Cabo Tiñoso. Parcarea gratuită e semnalizată la capătul drumului asfaltat. De-aici încep cei circa 800 de metri pe jos, în urcare ușoară pe un drum de pământ bătătorit.
-
2
Drumul de acces: prima vedere spre mare
Pe măsură ce urci, coastele abrupte ale capului se deschid în stânga și în dreapta. Mediterana apare jos, albastru intens. Cala Salitrona se poate vedea de sus, încastrată între pereții stâncoși. Ăsta e de fapt drumul pe care în 1935 locomotiva La Cotorruela a târât bucată cu bucată tevile de 17 metri ale tunurilor.
-
3
Prima vedere a Bateriei del Jorel
Puțin mai sus, spre stânga drumului, apare silueta Bateriei del Jorel la cota 218 metri. Poți face un ocol de câteva minute să o vizitezi înainte de Castillitos sau o lași la întoarcere. Vedere excelentă spre versantul nordic al capului și spre Cala Salitrona.
-
4
Poarta principală Castillitos: eclectismul medieval
Intrarea în complexul Castillitos te primește cu ziduri crestate și piatră de culoarea stâncii. Construcția imită un castel medieval cu bună știință: de pe mare, la distanță, trebuia să pară o ruină, nu o poziție militară activă. Intrarea e liberă, fără bilet, fără program fix.
-
5
Platoul tunurilor: Vickers în toată splendoarea
Cele două tunuri de 38 cm sunt montate pe pozițiile originale. Poți urca pe platformele de vizitare și poți sta efectiv lângă țeavă. Raportul de scară e greu de înțeles din fotografii: până când stai lângă ea, nu realizezi cât de mare e o țeavă de 17 metri. Vederea spre Mediterana de la cota 250 de metri e opusul oricărui peisaj industrial.
-
6
Galeriile subterane: sala de mașini și depozitele de muniție
Sub fiecare poziție de tun se desfășoară un sistem de galerii: sala de mașini, magaziile de pulbere și muniție, camera de încărcare. Tunelurile conectează pozițiile între ele. Ia o lanternă sau aprinde blițul telefonului, lumina naturală nu ajunge în toate încăperile.
-
7
Direccion de Tiro: centrul de comandă cu siluetele navelor
Cel mai interesant spațiu din complex e buncărul central cu inscripția DIRECCION DE TIRO și stema Spaniei deasupra intrării. Pe pereții interiori se păstrează siluetele pictate cu șabloane negre, grupate pe națiuni: France, Estados Unidos, Inglaterra. Clasele de cuirasate de la mijlocul secolului XX, exact ce ar fi putut apărea la orizont. E detaliul pe care îl găsești numai dacă intri în toate camerele, nu doar pe platoul tunurilor.
-
8
Panourile informative și aljibul
Complexul are panouri informative bine întreținute în spaniolă, cu fotografii de epocă și date tehnice. Cisterna interioară (aljib) asigura autonomia garnizoanei. O baterie de coastă trebuia să funcționeze independent, fără să depindă de aprovizionare externă în timp de criză.
-
9
Miradorul final: Mediterana la 250 de metri
Înainte să pleci, mergi până la zidul dinspre mare. De-acolo se vede tot: curba coastei spre Cartagena în dreapta, falezele abrupte în stânga, portul Mazarrón în depărtare pe vreme senină. Dacă ai noroc și e vizibilitate bună, barca mică de jos pare un punct pe o pânză imensă albastră. Atunci înțelegi de ce tunurile de-aici aveau bătaie de 35 de kilometri.
📌 Sfaturi practice
Acces: din Cartagena sau Mazarrón, urmezi indicatoarele spre La Azohía, apoi RM-E23 spre Campillo de Adentro și Faro de Cabo Tiñoso. Drum asfaltat până la parcare, ultimul tronson e îngust și sinuos.Parcare: gratuită la capătul drumului asfaltat, semnalizată. Nu parca pe marginea drumului de munte.
Intrare: liberă, fără bilet, fără program de vizitare. Complexul e deschis publicului ca muzeu în aer liber.
Lanternă obligatorie: galeriile subterane și centrul de comandă cu siluetele navelor sunt în penumbră. Fără lanternă sau bliț ratezi cele mai interesante detalii.
Rezervație naturală: nu părăsi potecile marcate, nu lăsa deșeuri. Pe traseu nu există coșuri de gunoi.
Apă și mâncare: nu există nimic în zonă. Ia apă suficientă și ceva de mâncare dacă faci și traseul GR-92.
Sezon recomandat: primăvara și toamna sunt ideale. Vara e cald și fără umbră pe platoul tunurilor. Iarna zilele sunt scurte dar vizibilitatea e de regulă excelentă.
Galerie foto
Variantă recomandată: Traseul GR-92: Ruta de los Carabineros
Zona Cabo Tiñoso e traversată de o secțiune din GR-92, Sendero del Mediterráneo, pe care localnicii o cunosc ca Ruta de los Carabineros. E un traseu liniar, nu circuit, cu date tehnice clare: 9,4 kilometri, aproximativ 3 ore de mers, 440 de metri urcare și 240 de metri coborâre.
📋 Fișă tehnică: GR-92 / Ruta de los Carabineros
Traseul trece prin arealul protejat al Sierrei de la Muela, un peisaj arid cu peste 400 de specii de plante adaptate la lipsa de apă. Șoimul călător cuibărește în falezele calcaroase, iar bufnița mare e mai greu de văzut ziua, dar se aude seara. Câteva specii de reptile se mai văd pe stânci în zilele însorite. E tipul ăla de peisaj care arată arid și gol la prima vedere, dar cu cât stai mai mult cu atât descoperi mai mult.
Ți-a plăcut articolul? Distribuie-l prietenilor care iubesc istoria și drumeția. 📍 jurnaldedrumetii.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru comentariu îți vom răspunde cât mai curând posibil.