Cascada Vânturătoarea
singura cascadă din România unde intri în spatele apei
O cădere liberă de aproape 40 de metri, un amfiteatru de stâncă surplombat și o potecă scurtă din Munții Cernei, la cinci kilometri nord de Băile Herculane.
Ziua a doua dintr-un weekend lung în Munții Cernei. Cu o zi înainte urcasem pe Vârful Domogled prin Cheile Feregari, iar pe seară avuseserăm parte de acele momente în care te simți bine tocmai pentru că nu te-ai grăbit nicăieri. Acum dimineața ne-am sculat știind că urmează o zi mai scurtă la mers și mai lungă la privit, cu două opriri: mai întâi Vânturătoarea, pe urmă Cheile Tăsnei.
Cascada Vânturătoarea era pe lista mea de multă vreme. Știam că e undeva în Munții Cernei, pe Ogașul Slacini, că are o cădere de vreo 40 de metri și că există ceva aparte la ea, un detaliu care o separă de orice altă cascadă din România. Acel detaliu l-am înțeles abia când am ajuns acolo: poți intra în spatele apei. Nu prin vreun pasaj amenajat, nu la distanță respectuoasă, ci pur și simplu treci prin perdea și te trezești între stâncă și apă, într-un spațiu mic și zgomotos și rece, care nu seamănă cu nimic din ce am văzut până atunci.
Era decembrie, debitul nu era nici pe departe cel de primăvară. Cu toate astea, spectacolul era acolo. Apa cobora liniștit pe primul prag, se prăbușea în cădere liberă, era prinsă de vânt și desfăcută în fire subțiri, iar lumina filtrata prin ele scotea din stâncă nuanțe pe care nu le-ai fi bănuit. Amfiteatrul Peretele Vânturătorii este genul de loc în care instinctul e să taci și să privești, nu să scoți telefonul imediat.
Programul nostru pentru minivacanța de 1 decembrie a fost unul variat și plin de locuri spectaculoase. În prima zi am ales traseul Vârful Domogled și Cheile Feregari. A doua zi a fost dedicată explorării a două trasee, începând cu Cascada Vânturătoarea, după care ne-am deplasat către Cheile Țăsnei. În ziua a treia am combinat un traseu ușor cu mai multe obiective turistice, parcurgând Circuitul Foișoarelor, apoi vizitând Băile imperiale austriece, arborele de sequoia din Băile Herculane și Grota Haiducilor. A patra zi ne-a dus spre satul care odinioară era considerat cel mai izolat din România, Ineleț, „un cătun uitat de vreme, nu și de oameni”. În ultima zi, înainte de întoarcerea spre casă, am pornit pe urmele lui Iovan Iorgovan și ale balaurului cu cinci capete, explorând Cheile Corcoaiei.
Cruce Roșie
Cruce Roșie · stare bună
De ce e unică Cascada Vânturătoarea
Cascada Vânturătoarea se află în Munții Cernei, pe Ogașul Slacini, un afluent al Cernei. Cade într-un amfiteatru natural numit Peretele Vânturătorii, unde stânca inferioară iese în consolă, adică este surplombată. Asta înseamnă că între peretele de rocă și cortina de apă rămâne un spațiu liber, în care poți intra și sta. O cădere liberă de aproape 40 de metri, adăpostită de un perete de gresii și conglomerate, cu o structură care nu există în altă parte din România, cel puțin nu în această formă și la această dimensiune.
Numele vine de la ceea ce se întâmplă cu apa: curenții de aer din amfiteatru o prind și o „vântură", o destramă în fire fine care rămân suspendate înainte să atingă podeaua. Pe vânt, apa ajunge pe versanții din jur fără să fi atins niciodată pârâul direct sub cădere. Pe calm, se adună jos cu un vuiet care umple tot spațiul din jur.
Traseul: pas cu pas
Start · Podul Vânturătorii
Am parcat pe marginea DN67D, la Podul Vânturătorii. Locul este marcat și de un indicator turistic, nu e nevoie să cauți mult. Traversăm râul Cerna pe dreapta, trecem pe lângă câteva cabane și intrăm pe potecă. Imediat după ce depășim gardul ultimei proprietăți, cotim la dreapta și începe urcușul propriu-zis.
Indicatorul și intrarea pe potecă
Indicatorul de la Podul Vânturătorii arată clar direcția spre cascadă. Poteca este pietruită în cea mai mare parte și ușor de urmărit de la bun început. Urcușul pornește susținut, îți pune respirația la treabă în primele minute, dar se domolește pe măsură ce câștigi înălțime.
Râul Cerna și prima porțiune prin pădure
Poteca urcă prin pădure pe dreapta văii. Râul Cerna se vede jos, între copaci, albastrui și limpede chiar și în decembrie. Marcajul cu Cruce Roșie este bun și vizibil, nu e loc de ezitare pe această porțiune. Pădurea e deasă, aerul e rece și curat, iar zgomotul drumului din vale dispare repede.
Punctul panoramic · vedere spre peretele Vânturătorii
După aproximativ 40 de minute de urcare ajungem la primul punct de belvedere. De aici se deschide o perspectivă amplă asupra Văii Cernei, de unde am urcat, dar și asupra peretelui Vânturătorii, destinația finală a traseului. În același cadru pot fi observate atât cascada, cât și impresionantul perete stâncos de peste 40 de metri, care îi dă farmecul aparte. Este un loc ideal pentru o scurtă pauză înainte de ultimul segment, ce duce spre amfiteatrul cascadei.
Cascada Vânturătoarea · Peretele Vânturătorii
Intrăm în amfiteatru și oprim. E greu să nu o faci. Peretele de stâncă înconjoară cascada pe trei laturi, creând un spațiu care amplifică sunetul apei și izolează de restul pădurii. Căderea de aproape 40 de metri începe cu un prag mic de câțiva metri, după care apa se desprinde în cădere liberă și curenții de aer o desfac în fire. Pe peretele surplombat de dedesubt, apa nu mai ajunge, iar spațiul dintre stâncă și cortina de apă rămâne liber.
Intrăm în spatele cascadei pe rând. Rece. Zgomotos. Și cu totul altceva decât ce vedeai din față. De acolo, privind prin perdea spre exterior, copacii și lumina de decembrie devin o imagine neclară, ca prin sticlă mată. E un detaliu care transformă vizita dintr-o simplă oprire la o cascadă în ceva pe care nu îl uiți după două săptămâni.
Întoarcerea · și ce urmează
Am stat la cascadă mai mult decât plănuisem, ceea ce e singurul semn că un loc a meritat drumul. Coborârea pe același traseu e mai rapidă decât urcarea, dar cere atenție la porțiunile abrupte, mai ales cu bocancii uzi. În după-amiaza aceleiași zile mergem spre Cheile Tăsnei, o altă intrare în Munții Mehedinți, cu totul alt caracter față de ce tocmai văzusem. Dar asta e povestea de după.
Sfaturi practice
Din Băile Herculane urmezi DN67D spre nord aproximativ 7 km. Drumul este asfaltat, accesibil cu orice tip de mașină. La Podul Vânturătorii există un indicator și spațiu de parcare pe marginea șoselei.
Galerie foto
Concluzie
Cascada Vânturătoarea nu e un obiectiv de bifat. E un loc în care ajungi, stai mai mult decât ai plănuit și pleci cu ceva greu de pus în cuvinte. Traseul e scurt, accesibil aproape oricui și pietruit bine pe cea mai mare parte. Ceea ce găsești la capăt, amfiteatrul de stâncă, căderea liberă de 40 de metri și posibilitatea de a intra în spatele apei, e un fel de recompensă disproporționat de mare față de efortul depus. Cel mai bun debit e primăvara, dar și în decembrie, cu apă mai puțină și aer rece, locul are un caracter aparte. Am plecat de acolo știind că vom reveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru comentariu îți vom răspunde cât mai curând posibil.